Unde mi-e liniştea de a fi?

Suflete, când ţi-e ţie linişte? Când dormi? Când citeşti o carte parcă ruptă din gândurile şi suferinţele tale? Când te concentrezi atât de tare ca să-ţi iasă totul fără pată? Când iubeşti pe tăcute o privire de-a iubitului sau zâmbetul lui curat? Când te plimbi prin frunze moarte şi aştepţi să vină aerul curat de iarnă? Când vine vara şi simţi, în toate câte sunt, cum vibrează la gândul relaxării de pe prosopul de plajă? Când e dimineaţă şi parcă începe şi ziua prin a fi curată, de zici că nu a apucat nimeni să se trezească şi să o murdărească de aglomeraţie, goană, nervi - chiar furie, nemâncat, oboseală, "glume" şi zgomot? Când râde un copil? Când ninge pentru prima oară-n an? Când dăruieşti cel mai dorit cadou vreodată? Când, suflete?

Sufletul tăcuse mâlc şi-şi puse privirea în pământ. Din pudoare. Apoi zise cu necaz:

"D'apoi mie mi-e linişte când stau în vârful patului şi strâng în braţe cel mai curat suflet pe care-l cunosc. Şi apoi...mie mi-e linişte când stă omul de vorbă cu mine şi mintea ascultă, inima doar bate şi eu doar simt ce zice cela. Şi cel mai linişte mi-e când mă rog. Da' ce te interesezi atât de tare de când mi-e mie linişte? Când uiţi să-ţi săruţi mama pe care eu o iubesc atât de mult... nu mă mai întrebi nimic. Sau când te rog să taci şi să nu mai spui o vorbuliţă-n plus, că doare... te faci că nu-s şi... pleoşc! Sau... sau când eu plâng în sinea mea că-i totul gri, şi praf, şi jeg şi nu mai văd nimic frumos, te uiţi în partea ailaltă şi mă ignori. Îmi spui s-aştept. Să tac. Să rabd. Ba nu-mi mai zici nimic de la o vreme. Acu' mă iei la întrebări? Mă faci să tremur de-ndurare, mă faci să spun cât am tăcut? Ia-ţi întrebarea şi-ţi răspunde singură la ea. Că doar tot tu asculţi de tine!!"

Se resemnase pentru-o clipă. Se zăpăcise şi-amuţise. Nu mai ştia pe unde-i.

Eu nu te cred. Când te-am crezut, c-am zis şi eu că ştii ce faci... dădu din mână a semn de pagubă. N-am mai ştiut nici ce-i cu mine, nici ce am de făcut, nici ce-i bine nici ce-i rău... Nici chef de muncă, nici chef de joacă, nici bucurie, nici nimic. Doar lacrimi până se-nroşeau ochii; doar durere până se-ncovoia trupul; doar aşteptare până la extenuare; doar furie până se-umflau venele; doar un gând, un singur gând! de ai fi zis că-s în repaos. "Mă doare! Eu vreau la ..." Amorţisem. Stăteam deoparte şi priveam la tot spectacolul durerii dat de tine şi de ideile tale, de nu eram în stare să mai zic nici pâs. Ce să te cred?! Eu nu te iert aşa uşor! Mi-am zis că-s crudă şi c-am greşit ca tot bobocul. Dar tu... tu!... tu tot cu ale tale ai ţinut-o şi tot la asta s-a ajuns. Că te-am crezut şi-am tot sperat. Dar ai greşit. Oooo şi cum greşit! Şi-acum vrei să te iau în seamă? Vrei să te cred? Nici gând.

O linişte deplină se lăsă şi toate se priveau uimite. Fiecare îşi ştia păsul şi nu era dispusă să facă pace. Ca-ntre... trei dobitoace.

"Eu nu greşesc. Eu nu." le zise sufletul încet. "Când m-a durut şi am ţipat, voi nu mi-aţi dat nici un ajutor. Am aşteptat. Când a trecut, voi v-aţi văzut de ale voastre şi-aţi zis că e greşeala mea. N-aţi stat o clipă să vedeţi că sufletul e cel ce ştie când e bine, când e rău" şi-atunci privi sfios către Discernământ. "N-aţi stat o clipă mică-mică să vedeţi că eu sunt cel ce dă şi bucurie, şi chef de joacă, şi pofta de mâncare, şi puterea de concentrare, şi limpezimea din ochii cu care zâmbim primei ninsori, şi imaginaţia, şi liniştea şi... sensul. Că fără mine ochii privesc, dar nu văd; că fără mine urechile aud, dar nu ascultă; că fără mine, voi sunteţi nule. Amorţite. Şi când eu dor, nu-i din greşeală. E lipsa ascultării mele. Nu-i de ajuns s-asculţi o notă... şi-apoi să crezi că piesa e cântată. Imaginează-ţi Vara lui Vivaldi în două-trei măsuri. Şi-apoi? Tot portativul, toată partitura aceea pierdută pe vecie pentru că voi credeţi că s-a ascultat destul." Aici privi cuminte către restul de Minte. "V-aţi făcut o părere: aţi ascultat la început şi e de-ajuns ca restul să continue... Aşa şi cu durerile pricinuite de mine. M-aţi ascultat la început, iar pe parcurs m-aţi dat deoparte, convinse că dacă încăpăţânarea, orgoliul şi brutalitatea au succes, este pentru că eu n-am zis nimic şi povestea poate merge liniştită mai departe." Tăcu obosit. Era prea greu ce le spunea. Era sigur că le durea prea tare şi nu putea să mai continue.

Un suflet nu poate să îndurereze cu bună ştiinţă. El rabdă când nu e ascultat. Şi-aşteaptă. N-o să te tragă de mânecă, împingându-te cu insistenţă să îţi faci timp de el şi să-l asculţi. Suferă toate purtările rele, toate trăirile ne-cuminţi, toate curiozităţile şi insinuările, toate prostiile şi grosolăniile, toate incorectitudinile şi suspiciunile, toate câte sunt făr'-de-măsură şi el le-ar da în pustii pentru că-l tulbură. Iar când se-ntorc la el, lipsite de vlagă din cauza egoismului, mândriei, răutăţii, fricii şi-a tuturor acelor lipsuri, atunci sufletul e stors de puteri. Şi taman atunci i se cere să facă lumină şi să aducă mângâiere, căci până atunci cică n-a fost implicat... Nu, n-a fost. Nici ascultat.