Obedienţa minţii şi clocotul sângelui

Lanţul ăsta monoton - numit viaţa-dintre-Viaţă, nene! - se frânge brusc când ne-am trezit că-i unu noaptea şi noi tot stăm de vorbă. Şi asta-n timpul săptămânii! Apare liniştea complicităţii. Mă simt de parcă trag chiulul de la ore şi m-a găsit profa fumând. Vorbesc cu spor odată ce realizez asta şi, pe la două şi-un pic, am o revelaţie. Importantă pentru mine, dar nu ne priveşte acum subiectul. Important este că, după asta... mi-a ridicat privirea din pământ. Cu o tăcere. Ce m-a-ndemnat la evadare.

"Ce e cu tine acolo jos? Tu vorbeşti serios? Am înţeles multe, dar... Hai, e ora 3 deja! Nu vrei clătite?"

And off I ran.

Acum, că am exemplificat, aş vrea să tac un pic, să-mi văd de zâmbetul de pe faţă. Trecut-a ceva timp de-atunci, de când zâmbeam pentru că nu-mi păsa câtuşi de puţin de toate constrângerile omeneşti. Şi nu fac atingere la cei şapte ani de-acasă. Zburdam ca orice adolescent; liber, drastic, cu privirea triumfătoare şi surâs în colţul gurii. Nu-mi păsa. De cine să-mi pese şi, mai ales, de ce?! Bine, aveam şi eu, ca oricare altul, poveştile mele... Dar în ceea ce-i privea pe restu', nu mă interesau prea tare. Aveam un drum în minte şi pe el pluteam. Încrezător în mine, nesigur de nimeni în afara mea.

"Facem nişte clătite?" m-a întrebat într-o doară. Da, răspund puţin uimit de situaţie. Clătite? Fie... dar să nu se mai repete. Şi uite că s-a repetat. Şi-ncet încet, simţeam cum toată tencuiala mea se curăţă de pe tot ce eram eu şi am rămas gol goluţ în faţa ei, fără să-i spun vreodată ceva. Când m-am văzut pe de-a-ntregul, am plecat. Trebuie să fug, s-alerg, să uit, să nu ştiu. Deja-mi simţeam drumul mult mai aproape de tălpi. Venit-a şi vremea studenţiei. Tot gol eram. Naked, cum zice arabul. Privirea fixă, gât încordat, ruşine de propria-mi goliciune, teama de a nu fi prins aşa... M-am apucat de treabă şi mi-am amestecat un strat gros, să reziste! Mai ales la clătite.

Mergea. Cu toată precauţia mea, cu toate celelalte ale lor, treaba mergea. Deja-i ocheam rapid pe cei ca mine, fără discuţie, dar nu mă mai simţeam vulnerabil. Eram stăpân pe mine şi în priviri aveam scântei. Nu neg că am avut şi unele avantaje cu ele... Cu fiecare cucerire, cu fiecare întâmplare, cu fiecare lovitură, simţeam cum stratul meu se zguduie, dar nu se crapă. Mă ascundeam şi mai bine. La frica asta ajunsesem. Gândul de a mai vedea încă o dată acea privelişte mă scotea din toate răbdările. Bun, mi-am spus, e cazul să păşesc concret pe-asfalt şi să-mi testez puterile. La primul pas, nu s-a petrecut nimic ciudat. Fireşte, am mers mai departe... şi m-am ciocnit de-un ou. Norocul meu. S-a spart fără să-mi dau seama şi-am şi plecat în grabă. Abia apoi m-a tras ceva înapoi şi m-am uitat în urmă. Aici a fost momentul cheie: în timp ce mă uitam la coji şi m-a durut de am urlat când am văzut ce am făcut, s-a prăbuşit cu mine toată lumea. Ce strat, ce drum, ce frică, ce ruşine?! Nu mai simţeam, nu mai credeam, nu mai vroiam, nu mai puteam nimic. Şi-atunci, când mi s-a mai domolit fierberea, m-am hotărât să-mi văd de drum ca toată lumea: cuminte şi cu capul pe umeri.

Ce vremuri de dulce inocenţă au fost acelea!... Şi-acum zâmbesc când mi-amintesc cum învăţam aproape habotnic cum să exist fără sa fiu eu. Astfel, urmând legile scrise şi nescrise ale lor: mi-am luat o fată de prin oraş cu tot ce-i trebuie şi mi-am văzut de drum, n-am mai intrat pe şantier decât ocazional, să-mi perfectez mici neajunsuri, m-am lăsat modelat de rigorile raţiunii şi ale relaţiilor între oameni ca să pot supravieţui onorabil, mi-am pus perdea la ochi şi-am învăţat comenzile şi, de ce nu, m-am zbătut să fac faţă unei competitivităţi de tip câinesc. O vreme mi-a fost excelent. Dar ştii senzaţia pe care o ai când ţi se micşorează stomacul de foame şi-ncepe să te doară până te încovoaie? Şi mă durea din ce în ce mai des, nu mă slăbea deloc.

M-am dus la vechile unelte şi m-am mai întremat. Dar n-a durat. Ceva îmi clocotea în vene. Ceva se tot zbătea să iasă. Nici eu, în propria-mi credulitate, nu înţelegeam ce se întâmplă. Cu mintea nu puteam pricepe. Cât chin a fost să mă ignor şi-atunci: "Ce mai e şi asta?!" Mi-era o poftă de clătite!... Dar cui să spun şi cine să priceapă. E prea târziu şi nimeni nu împarte-o porţie acum. "Nu se cade, ce-o să spună X, cum o să se simtă Z, ce-o să creadă restul!?!". Nu-ţi e permis să pleci din joc cu demnitate. Sunt reguli ce nu se vor frânte. Nici timpul nu-ţi permite să judeci pofta ca atare, că nu-i al nostru. Dar nu e foame ce mă roade, ci sângele-mi ce curge-n vene!

Bun, m-am trezit acum din vis şi-am revenit la realitate. Clătitele de ora 3 (dimineaţa) rămân periculoase, şi prin urmare interzise. Şi-apoi m-am şi obişnuit aşa, şi ceilalţi par să se descurce...

E despre tine.