Poveşti de adormit fetiţe

Cred că până la urmă nu toate vieţile se desenează ca-n filme sau în poveşti.

Cînd eram mică, ascultam poveşti cu fete de împărat apărate de Prinţul-cel-mai-prinţes dintre toţi. Eram fermecată de frumuseţea prinţeselor, înţelegeam că pe lîngă părul lung şi bălai şi ochii (mereu) albaştri, erau deopotrivă de importante şi rochiile dichisite şi materialele vaporoase. Mai mult, glasul şi pasul lor uşor erau puse la loc de cinste în felul în care le priveau prinţeşii ăştia curajoşi şi puşi pe fapte măreţe. Deci cam asta trebuia să faci ca să se îndrăgostească de tine prinţu'. Să fii frumoasă, îngrijită, să iubeşti natura şi să cînţi divin. A, să nu uit de prinţesa cu "nici călare, nici pe jos, nici îmbracată, nici dezbracată" , cred că era Fata Împăratului cea Isteaţă (na, că nici ea nu-i măcar deşteaptă!), care e singura prinţesă atipică în peisajul ăsta plin de tipare.
Cum aici e punctul de pornire în viaţa unei fetiţe, pică cam greu cînd te uiţi în oglindă şi vezi că ochii-ţi nu sunt aşa albaştri, părul nu-i lung şi mătăsos şi mama n-are bani de rochii "na! picaţi toate de ciudă!" Cam greu să te faci mare şi să descoperi că nici băieţii nu-s prea interesaţi de rochii, că pe ei nu i-a cuprins fiorul nici unei poveşti cu prinţese, că balaurii par mult mai speciali, că visele lor se împlinesc cînd ţipă "Ceaaataaa lu' Piţigooooi, dai în unuuu, ţipă dooi! Pac! Pac! Banii sau viaţa!"

Dezamăgirile astea ţin pentru unele dintre noi (şi da, şi pentru mine) până prin tinereţe, când te înfurii şi-ţi zici hotarâtă "stai aşa că nu-i aşa! Cât să-i tot aştepţi şi cât să tot zâmbeşti cu condescendenţă-de-bunicuţă-binevoitoare?!" Cam asta îţi rămâne de făcut dacă nu faci praf banii lu' tata şi arşice inima lu' mama ca să te duci în discoteci, să întâlneşti tipi bine şi s-o pui de-o relaţie. La facultate băieţii sunt prea prinşi să strălucească şi să aibă relaţii pasagere, la serviciu e mereu nasol să te combini, p'afară e plin de tipi-împerecheaţi-deja, de grupuri de "animale" ce nu ştiu că bumerangul nu se întoarce la ei de proşti-ca-noaptea ce sunt... Şi ce faci? Aştepţi.

Se plictiseşte până şi apa Dunării să tot curgă până apare un El. Zici că avea naşă-ta probleme cu burta când ţi-a făcut prima baie şi "yes! în sfârşit! Am terminat-o cu singurătatea asta lipsită de fecunditate, amorfă, apăsătoare". Începe ceea ce mai toate ştim că ar trebui să se întâmple între un băiat şi o fată. Aici vroiam să ajung. Pentru unele dintre noi, se conturează în realitate acea imagine primară, gen dreamy, cu care am pornit în viaţă. Pentru unele dintre noi însă, nu.

Acum, cine ar sta să citească, şi de fapt să şi scrie, despre bucuriile şi împlinirile unei femei fericite? E (cu adevărat) interesant să scrii despre depresia care simţi că se târăşte pe pielea ta precum amintirea boului care se freca de tine în autobuz şi căruia nu-i păsa de nici un fel de gesturile tale disperate de a-l face să plece de lângă tine. Ştiu, cunosc bucuriile mersului cu RATB-ul. Te simţi... violată. Cam ăsta e turbo-sentimentul care apare când vezi că viaţa ta nu prinde conturul poveştilor de crescut fetiţe: de murdărie ce nu se spală. Tot aşa cum îţi vine, dacă ai avea putere, să-i crăpi capul boului pentru că aşa ceva NU SE FACE, aşa îţi vine să-ţi crapi nu ştiu exact ce pentru că NU SE FACE să nu-ţi iasă amorurile de la peste 25 de ani.

Urmeaza gama de întrebări: ce nu am făcut bine? Rochii? Check. Părul? Check.

Ich Will (Rammstein)

Pe fir de praf am păşit şi... nu-i drum pe care să n-o fi luat şi să nu mă fi apucat de mână. Cu forţă şi mi-a îngheţat sângele în vine. Momente când nu pot face un pas, în care respiraţia îmi stă înăuntru, în care privirea e fixă. Stau rece ca piatra şi aştept să-mi dea drumul. E albastru. Catifelat şi lucios în lumina atât de rece a lunii precum gheaţa-i din priviri. Opreşte sânge, viaţă, suflu, timp.

Follow me into this madness

Distinsul fulg de nea, odată picat din puful protector al norului-părinte, se vede atras cu o forţă de nestăvilit către pământ. Nici nu se desprinde bine din siguranţa stratului diafan de aer, că şi intră în picaj. Ar vrea 'napoi, dar noru'-i negru de supărare! Mai bine-n jos, că vin şi alţii.

Perpectiva nu-i ademenitoare sau, cel puţin, liniştitoare. Curenţii de aer sunt prea puternici, unii fulgi de nea coboară în grup, alţii sunt foarte-foarte dezvoltaţi, din pământ răsar adesea şi nişte ridicături imense care scurtează simţitor distanţa până la pământ. Sentimentul de nesiguranţă e gata instalat în ochii stimabilului fulg de nea. Şi sincer, e mult prea la-nceput de drum. Dar vremea se păstrează rece.

Trece o secundă. Îl fură un curent de aer ce-l duce unde nici nu s-aştepta. Ameţit niţel de vria în care intrase, îşi fixează privirea, zăreşte o fulgă de nea mai plăpândă decât el, se luptă, dă din coate, i se pare că ea e. E pierdută-n spaţiu. Pluteşte. Şi dă-i şi luptă s-ajungă acolo... dar nu-i putere. Se uită la neîndurătorul nor, dar ignoranţa sa este vădită. Ei bine, se ambiţionează, îşi strânge tot curajul şi îi înfruntă pe ceilalţi. Reuşeşte să se apropie. Ciudat moment de relaxare, de parcă nici vântul nu mai suflă, nici fulgii nu mai cad, nici norul nu-i deasupra! Fulga e mută însă. Nu-l recunoaşte, nu-l alungă, nu-l primeşte.

Cad peste el clipe stânjenitor de lungi şi dureroase. Vorbe nespuse, fapte neîmplinite. Resemnare.

Vântul se pune pe urlat şi-l mută rapid pe verticală, să-i aducă mai repede pământul sub cristale. Nu vede, nu aude. Alunecă involuntar. E lovit cu răutate de alţi fulgi. Nu înţelege. Mirarea lui crescândă şi urmele lăsate îi transformă existenţa în cristale şi mai dure. Ciocnirile repetate dau naştere unor tăişuri ce nu le-avea şi parcă-i poate lovi şi el pe ceilalţi.

Se simte unic. Pregătit. De neoprit. Răspunde suflului cu îndârjire. Îi lasă pe-ăia fără dantelă ca şi cum o meritau. Nimic nu-i poate lua sclipirea. Acum el călăreşte vântul. Îl dirijează. Îl comandă. Îl supune. Al lui e. Nu se opreşte. Se roteşte necontenit, se învârte până nu mai discerne. Nicio diferenţă din lume nu-i spune nimic, niciun rău nu e prea mare, nicio rană nu-i de-ajuns, niciun bine nu e primit, nicio piatră nu-l răpune.

Strivit de forţă, trunchiat de drum, străpuns d-eşec, bolnav de furie şi ură, îmi stă acum cu mintea vie şi-mi plânge arsele icoane. Nu-şi poate stăpâni durerea. De ce şi pentru ce? De ce-am aflat deja. Dar pentru ce?

"N-a fost să fie".