Follow me into this madness
Distinsul fulg de nea, odată picat din puful protector al norului-părinte, se vede atras cu o forţă de nestăvilit către pământ. Nici nu se desprinde bine din siguranţa stratului diafan de aer, că şi intră în picaj. Ar vrea 'napoi, dar noru'-i negru de supărare! Mai bine-n jos, că vin şi alţii.
Perpectiva nu-i ademenitoare sau, cel puţin, liniştitoare. Curenţii de aer sunt prea puternici, unii fulgi de nea coboară în grup, alţii sunt foarte-foarte dezvoltaţi, din pământ răsar adesea şi nişte ridicături imense care scurtează simţitor distanţa până la pământ. Sentimentul de nesiguranţă e gata instalat în ochii stimabilului fulg de nea. Şi sincer, e mult prea la-nceput de drum. Dar vremea se păstrează rece.
Trece o secundă. Îl fură un curent de aer ce-l duce unde nici nu s-aştepta. Ameţit niţel de vria în care intrase, îşi fixează privirea, zăreşte o fulgă de nea mai plăpândă decât el, se luptă, dă din coate, i se pare că ea e. E pierdută-n spaţiu. Pluteşte. Şi dă-i şi luptă s-ajungă acolo... dar nu-i putere. Se uită la neîndurătorul nor, dar ignoranţa sa este vădită. Ei bine, se ambiţionează, îşi strânge tot curajul şi îi înfruntă pe ceilalţi. Reuşeşte să se apropie. Ciudat moment de relaxare, de parcă nici vântul nu mai suflă, nici fulgii nu mai cad, nici norul nu-i deasupra! Fulga e mută însă. Nu-l recunoaşte, nu-l alungă, nu-l primeşte.
Cad peste el clipe stânjenitor de lungi şi dureroase. Vorbe nespuse, fapte neîmplinite. Resemnare.
Vântul se pune pe urlat şi-l mută rapid pe verticală, să-i aducă mai repede pământul sub cristale. Nu vede, nu aude. Alunecă involuntar. E lovit cu răutate de alţi fulgi. Nu înţelege. Mirarea lui crescândă şi urmele lăsate îi transformă existenţa în cristale şi mai dure. Ciocnirile repetate dau naştere unor tăişuri ce nu le-avea şi parcă-i poate lovi şi el pe ceilalţi.
Se simte unic. Pregătit. De neoprit. Răspunde suflului cu îndârjire. Îi lasă pe-ăia fără dantelă ca şi cum o meritau. Nimic nu-i poate lua sclipirea. Acum el călăreşte vântul. Îl dirijează. Îl comandă. Îl supune. Al lui e. Nu se opreşte. Se roteşte necontenit, se învârte până nu mai discerne. Nicio diferenţă din lume nu-i spune nimic, niciun rău nu e prea mare, nicio rană nu-i de-ajuns, niciun bine nu e primit, nicio piatră nu-l răpune.
Strivit de forţă, trunchiat de drum, străpuns d-eşec, bolnav de furie şi ură, îmi stă acum cu mintea vie şi-mi plânge arsele icoane. Nu-şi poate stăpâni durerea. De ce şi pentru ce? De ce-am aflat deja. Dar pentru ce?
"N-a fost să fie".
Perpectiva nu-i ademenitoare sau, cel puţin, liniştitoare. Curenţii de aer sunt prea puternici, unii fulgi de nea coboară în grup, alţii sunt foarte-foarte dezvoltaţi, din pământ răsar adesea şi nişte ridicături imense care scurtează simţitor distanţa până la pământ. Sentimentul de nesiguranţă e gata instalat în ochii stimabilului fulg de nea. Şi sincer, e mult prea la-nceput de drum. Dar vremea se păstrează rece.
Trece o secundă. Îl fură un curent de aer ce-l duce unde nici nu s-aştepta. Ameţit niţel de vria în care intrase, îşi fixează privirea, zăreşte o fulgă de nea mai plăpândă decât el, se luptă, dă din coate, i se pare că ea e. E pierdută-n spaţiu. Pluteşte. Şi dă-i şi luptă s-ajungă acolo... dar nu-i putere. Se uită la neîndurătorul nor, dar ignoranţa sa este vădită. Ei bine, se ambiţionează, îşi strânge tot curajul şi îi înfruntă pe ceilalţi. Reuşeşte să se apropie. Ciudat moment de relaxare, de parcă nici vântul nu mai suflă, nici fulgii nu mai cad, nici norul nu-i deasupra! Fulga e mută însă. Nu-l recunoaşte, nu-l alungă, nu-l primeşte.
Cad peste el clipe stânjenitor de lungi şi dureroase. Vorbe nespuse, fapte neîmplinite. Resemnare.
Vântul se pune pe urlat şi-l mută rapid pe verticală, să-i aducă mai repede pământul sub cristale. Nu vede, nu aude. Alunecă involuntar. E lovit cu răutate de alţi fulgi. Nu înţelege. Mirarea lui crescândă şi urmele lăsate îi transformă existenţa în cristale şi mai dure. Ciocnirile repetate dau naştere unor tăişuri ce nu le-avea şi parcă-i poate lovi şi el pe ceilalţi.
Se simte unic. Pregătit. De neoprit. Răspunde suflului cu îndârjire. Îi lasă pe-ăia fără dantelă ca şi cum o meritau. Nimic nu-i poate lua sclipirea. Acum el călăreşte vântul. Îl dirijează. Îl comandă. Îl supune. Al lui e. Nu se opreşte. Se roteşte necontenit, se învârte până nu mai discerne. Nicio diferenţă din lume nu-i spune nimic, niciun rău nu e prea mare, nicio rană nu-i de-ajuns, niciun bine nu e primit, nicio piatră nu-l răpune.
Strivit de forţă, trunchiat de drum, străpuns d-eşec, bolnav de furie şi ură, îmi stă acum cu mintea vie şi-mi plânge arsele icoane. Nu-şi poate stăpâni durerea. De ce şi pentru ce? De ce-am aflat deja. Dar pentru ce?
"N-a fost să fie".
Post
