Poveşti de adormit fetiţe
Cred că până la urmă nu toate vieţile se desenează ca-n filme sau în poveşti.
Cînd eram mică, ascultam poveşti cu fete de împărat apărate de Prinţul-cel-mai-prinţes dintre toţi. Eram fermecată de frumuseţea prinţeselor, înţelegeam că pe lîngă părul lung şi bălai şi ochii (mereu) albaştri, erau deopotrivă de importante şi rochiile dichisite şi materialele vaporoase. Mai mult, glasul şi pasul lor uşor erau puse la loc de cinste în felul în care le priveau prinţeşii ăştia curajoşi şi puşi pe fapte măreţe. Deci cam asta trebuia să faci ca să se îndrăgostească de tine prinţu'. Să fii frumoasă, îngrijită, să iubeşti natura şi să cînţi divin. A, să nu uit de prinţesa cu "nici călare, nici pe jos, nici îmbracată, nici dezbracată" , cred că era Fata Împăratului cea Isteaţă (na, că nici ea nu-i măcar deşteaptă!), care e singura prinţesă atipică în peisajul ăsta plin de tipare.
Cum aici e punctul de pornire în viaţa unei fetiţe, pică cam greu cînd te uiţi în oglindă şi vezi că ochii-ţi nu sunt aşa albaştri, părul nu-i lung şi mătăsos şi mama n-are bani de rochii "na! picaţi toate de ciudă!" Cam greu să te faci mare şi să descoperi că nici băieţii nu-s prea interesaţi de rochii, că pe ei nu i-a cuprins fiorul nici unei poveşti cu prinţese, că balaurii par mult mai speciali, că visele lor se împlinesc cînd ţipă "Ceaaataaa lu' Piţigooooi, dai în unuuu, ţipă dooi! Pac! Pac! Banii sau viaţa!"
Dezamăgirile astea ţin pentru unele dintre noi (şi da, şi pentru mine) până prin tinereţe, când te înfurii şi-ţi zici hotarâtă "stai aşa că nu-i aşa! Cât să-i tot aştepţi şi cât să tot zâmbeşti cu condescendenţă-de-bunicuţă-binevoitoare?!" Cam asta îţi rămâne de făcut dacă nu faci praf banii lu' tata şi arşice inima lu' mama ca să te duci în discoteci, să întâlneşti tipi bine şi s-o pui de-o relaţie. La facultate băieţii sunt prea prinşi să strălucească şi să aibă relaţii pasagere, la serviciu e mereu nasol să te combini, p'afară e plin de tipi-împerecheaţi-deja, de grupuri de "animale" ce nu ştiu că bumerangul nu se întoarce la ei de proşti-ca-noaptea ce sunt... Şi ce faci? Aştepţi.
Se plictiseşte până şi apa Dunării să tot curgă până apare un El. Zici că avea naşă-ta probleme cu burta când ţi-a făcut prima baie şi "yes! în sfârşit! Am terminat-o cu singurătatea asta lipsită de fecunditate, amorfă, apăsătoare". Începe ceea ce mai toate ştim că ar trebui să se întâmple între un băiat şi o fată. Aici vroiam să ajung. Pentru unele dintre noi, se conturează în realitate acea imagine primară, gen dreamy, cu care am pornit în viaţă. Pentru unele dintre noi însă, nu.
Acum, cine ar sta să citească, şi de fapt să şi scrie, despre bucuriile şi împlinirile unei femei fericite? E (cu adevărat) interesant să scrii despre depresia care simţi că se târăşte pe pielea ta precum amintirea boului care se freca de tine în autobuz şi căruia nu-i păsa de nici un fel de gesturile tale disperate de a-l face să plece de lângă tine. Ştiu, cunosc bucuriile mersului cu RATB-ul. Te simţi... violată. Cam ăsta e turbo-sentimentul care apare când vezi că viaţa ta nu prinde conturul poveştilor de crescut fetiţe: de murdărie ce nu se spală. Tot aşa cum îţi vine, dacă ai avea putere, să-i crăpi capul boului pentru că aşa ceva NU SE FACE, aşa îţi vine să-ţi crapi nu ştiu exact ce pentru că NU SE FACE să nu-ţi iasă amorurile de la peste 25 de ani.
Urmeaza gama de întrebări: ce nu am făcut bine? Rochii? Check. Părul? Check.
Cum aici e punctul de pornire în viaţa unei fetiţe, pică cam greu cînd te uiţi în oglindă şi vezi că ochii-ţi nu sunt aşa albaştri, părul nu-i lung şi mătăsos şi mama n-are bani de rochii "na! picaţi toate de ciudă!" Cam greu să te faci mare şi să descoperi că nici băieţii nu-s prea interesaţi de rochii, că pe ei nu i-a cuprins fiorul nici unei poveşti cu prinţese, că balaurii par mult mai speciali, că visele lor se împlinesc cînd ţipă "Ceaaataaa lu' Piţigooooi, dai în unuuu, ţipă dooi! Pac! Pac! Banii sau viaţa!"
Dezamăgirile astea ţin pentru unele dintre noi (şi da, şi pentru mine) până prin tinereţe, când te înfurii şi-ţi zici hotarâtă "stai aşa că nu-i aşa! Cât să-i tot aştepţi şi cât să tot zâmbeşti cu condescendenţă-de-bunicuţă-binevoitoare?!" Cam asta îţi rămâne de făcut dacă nu faci praf banii lu' tata şi arşice inima lu' mama ca să te duci în discoteci, să întâlneşti tipi bine şi s-o pui de-o relaţie. La facultate băieţii sunt prea prinşi să strălucească şi să aibă relaţii pasagere, la serviciu e mereu nasol să te combini, p'afară e plin de tipi-împerecheaţi-deja, de grupuri de "animale" ce nu ştiu că bumerangul nu se întoarce la ei de proşti-ca-noaptea ce sunt... Şi ce faci? Aştepţi.
Se plictiseşte până şi apa Dunării să tot curgă până apare un El. Zici că avea naşă-ta probleme cu burta când ţi-a făcut prima baie şi "yes! în sfârşit! Am terminat-o cu singurătatea asta lipsită de fecunditate, amorfă, apăsătoare". Începe ceea ce mai toate ştim că ar trebui să se întâmple între un băiat şi o fată. Aici vroiam să ajung. Pentru unele dintre noi, se conturează în realitate acea imagine primară, gen dreamy, cu care am pornit în viaţă. Pentru unele dintre noi însă, nu.
Acum, cine ar sta să citească, şi de fapt să şi scrie, despre bucuriile şi împlinirile unei femei fericite? E (cu adevărat) interesant să scrii despre depresia care simţi că se târăşte pe pielea ta precum amintirea boului care se freca de tine în autobuz şi căruia nu-i păsa de nici un fel de gesturile tale disperate de a-l face să plece de lângă tine. Ştiu, cunosc bucuriile mersului cu RATB-ul. Te simţi... violată. Cam ăsta e turbo-sentimentul care apare când vezi că viaţa ta nu prinde conturul poveştilor de crescut fetiţe: de murdărie ce nu se spală. Tot aşa cum îţi vine, dacă ai avea putere, să-i crăpi capul boului pentru că aşa ceva NU SE FACE, aşa îţi vine să-ţi crapi nu ştiu exact ce pentru că NU SE FACE să nu-ţi iasă amorurile de la peste 25 de ani.
Urmeaza gama de întrebări: ce nu am făcut bine? Rochii? Check. Părul? Check.
Post
