De ce sul unei iubiri
Când o relaţie lungă se sfârşeşte, te simţi ca la înmormântarea unei persoane foarte dragi. Dacă ai trăit vreodată aşa ceva, e uşor de înţeles la ce mă refer. Te aşezi pe marginea hăului ce-ţi înghite dovada materială, palpabilă (de-atatea ori!!!) a tot ce ai iubit, tot ce ai simţit, a tot ce ai trăit cu acea persoană, a tot ce ţi-a dăruit în clipe de neatenţie, a tot acelui "individual" pe care-l lasă în felul cum ia lingura să mănânce, felul cum îşi deslipeşte genele lipite de oboseală, felul cum suferă şi zâmbeşte, felul cum aleargă după buburuze mici şi roşii sau după linişte într-un oraş plin de imbecilitate. Cu cât înţelegi mai mult acea persoană în lipsa ei, cu atât trecutul se amestecă cu prezentul, timpul verbelor îţi scapă şi te trezeşti folosind prezentul pentru clipe ce au fost şi nu vor mai fi. Vreodată. Căci o iubeşti. Şi o aduci acum nu pentru că e înţelegere, gândire, simţire sau amintire. Ci pentru că e doar iubire. Şi Timpul ţi-a luat-o. A dus-o la casa lui, unde tu nu ai acces nici înger de-ai fi, şi-atunci... O plângi, Te ustură durerea mai al dracului decât orice pe lumea asta. Dar n-O vorbeşti. Durerea din iubire moartă nu se vorbeşte. Se doare.
Amărăciunea îşi cască hăul precum pământul groapa. Sunt cele două găuri, din pământ şi din sânge, ce se vor vrea umplute, acoperite, lăsate, uitate. Sunt două şiruri de lacrimi ce-şi curg traiul prin vene şi prin crăpături de pământ uscat. Sunt două feţe ce-şi aduc aportul la tot travaliul trecerii din fiinţă în nefiinţă şi te forţează să te laşi mascat. "Cine bate la uşă? Pune masca."
Din puţinu' ce am spus, se înţelege lesne prin ce trece cel părăsit. Cel lăsat să privească şi să-şi plângă propria relaţie. Eu personal am trecut de curând prin asemănări de fond. Şi acum, şi mai devreme, şi mult prea devreme pentru cât de verde eram. Mihai este cel ce-mi plânge "moartea", privită prin geamul murdar al timpului nevalorificat şi al negurilor de râci, uri şi tribulaţie. Amarul viu se duse. Amarul amorf acum se digeră.
Acest amar e poate cel mai greu de lăsat să treacă; şi unde mai pui că dacă-l zgândări, mai tare te chinuie.
Îi este poate cel mai greu celui lăsat să privească. Între "a fi" şi "a nu". Între "pe" şi "în" pământ. Fix pe muchia cumpenei. În astfel de momente apari tu, cel fără mască, fără frici, fără control şi fără puteri. Direcţia pe care o apuci este dictată de cine eşti fără să fi ştiut. Şi aşa afli cât şi cum ai iubit, cât şi cum eşti, cât şi cum poţi şi cât şi cum zbori. Ăsta e poate singurul aspect bun al suferinţelor. Că afli adevăruri. Sau doar Adevărul, că parcă Ţuţea zicea că există un singur adevăr, nu mai multe, nu adevărul meu, adevărul tău, ş.a.
Acum, pentru cel lăsat să moară, vestea morţii se anunţă cu mult mai devreme decât momentul fizic în sine. Există un instinct al morţii în toate fiinţele vii. Şi eu mi-s om şi relaţia mi-e vie. Retragerea dintre cele vii petru a o lăsa să moară e poate şi mai tristă şi mai adânc chinuitoare. Căci îţi faci pregătirile când încă simţi, când încă vezi, când încă-l ai alături, când încă e acolo. Când încă amintirile frumoase sunt de pus în ramă şi nu în albume sau în cutii de aruncat. Când încă eşti viu. Lucid. Omul, singura fiinţă care are conştiinţa propriei sale morţi. Şi, deşi pare un pic tras de păr, când iubirea şi omul tău de lângă, îţi umple existenţa aşa de mult încât să te confunzi uneori cu el... atunci când îţi moare iubirea şi relaţia, e ca şi cum ai muri şi tu un pic. De-aici vine chinul în doză dublă. Nu te mai întreabă nimeni dacă vrei pahare separate. Paharu'-i dublu şi cu o singură toartă. Nici râsul nu te mai pufneşte din stupefacţie. Poate doar din jale. Căci totul doare. Lipsa, amintirile, răceala pământului ce-şi va acoperi gaura, sufletul ce-şi va tăia aripile tocite, sângele ce-şi va vrea din nou fluiditatea şi mintea ce-şi va vrea din nou limpezimea. RIP, you have been loved.
[sul = sfârşeşte uneori linia]
Amărăciunea îşi cască hăul precum pământul groapa. Sunt cele două găuri, din pământ şi din sânge, ce se vor vrea umplute, acoperite, lăsate, uitate. Sunt două şiruri de lacrimi ce-şi curg traiul prin vene şi prin crăpături de pământ uscat. Sunt două feţe ce-şi aduc aportul la tot travaliul trecerii din fiinţă în nefiinţă şi te forţează să te laşi mascat. "Cine bate la uşă? Pune masca."
Din puţinu' ce am spus, se înţelege lesne prin ce trece cel părăsit. Cel lăsat să privească şi să-şi plângă propria relaţie. Eu personal am trecut de curând prin asemănări de fond. Şi acum, şi mai devreme, şi mult prea devreme pentru cât de verde eram. Mihai este cel ce-mi plânge "moartea", privită prin geamul murdar al timpului nevalorificat şi al negurilor de râci, uri şi tribulaţie. Amarul viu se duse. Amarul amorf acum se digeră.
Acest amar e poate cel mai greu de lăsat să treacă; şi unde mai pui că dacă-l zgândări, mai tare te chinuie.
Îi este poate cel mai greu celui lăsat să privească. Între "a fi" şi "a nu". Între "pe" şi "în" pământ. Fix pe muchia cumpenei. În astfel de momente apari tu, cel fără mască, fără frici, fără control şi fără puteri. Direcţia pe care o apuci este dictată de cine eşti fără să fi ştiut. Şi aşa afli cât şi cum ai iubit, cât şi cum eşti, cât şi cum poţi şi cât şi cum zbori. Ăsta e poate singurul aspect bun al suferinţelor. Că afli adevăruri. Sau doar Adevărul, că parcă Ţuţea zicea că există un singur adevăr, nu mai multe, nu adevărul meu, adevărul tău, ş.a.
Acum, pentru cel lăsat să moară, vestea morţii se anunţă cu mult mai devreme decât momentul fizic în sine. Există un instinct al morţii în toate fiinţele vii. Şi eu mi-s om şi relaţia mi-e vie. Retragerea dintre cele vii petru a o lăsa să moară e poate şi mai tristă şi mai adânc chinuitoare. Căci îţi faci pregătirile când încă simţi, când încă vezi, când încă-l ai alături, când încă e acolo. Când încă amintirile frumoase sunt de pus în ramă şi nu în albume sau în cutii de aruncat. Când încă eşti viu. Lucid. Omul, singura fiinţă care are conştiinţa propriei sale morţi. Şi, deşi pare un pic tras de păr, când iubirea şi omul tău de lângă, îţi umple existenţa aşa de mult încât să te confunzi uneori cu el... atunci când îţi moare iubirea şi relaţia, e ca şi cum ai muri şi tu un pic. De-aici vine chinul în doză dublă. Nu te mai întreabă nimeni dacă vrei pahare separate. Paharu'-i dublu şi cu o singură toartă. Nici râsul nu te mai pufneşte din stupefacţie. Poate doar din jale. Căci totul doare. Lipsa, amintirile, răceala pământului ce-şi va acoperi gaura, sufletul ce-şi va tăia aripile tocite, sângele ce-şi va vrea din nou fluiditatea şi mintea ce-şi va vrea din nou limpezimea. RIP, you have been loved.
[sul = sfârşeşte uneori linia]
Post
