Si am fost la Opera
... la "Lacul lebedelor". O prinţesă mică şi fragilă ar fi vrut să fie pescuită de un prinţes mic, dar tâmpiţel (dacă e să mă întrebi pe mine). Ea, însoţită de taică-su şi mumă-sa, îi este prezentată Lui. El, n-am priceput din ce motive (în prezentare zice că s-a ruşinat, mă rog), se ameţeşte şi cade într-o visare soră cu Prostia (nici p-asta n-am s-o pricep vreodată. Aaaa, dap, că am uitat să scriu pe blog şi-am zis c-o fac: la masă, cu Di, iată-te ce scoate Nane din ea: "I can understand anything but stupidity". Eeee? eeee...).
Deci revin la prinţesul-lebăduţ: visează că prinţesa e lebăduţă, se încovoaie tot, se chinuie, se contorsionează de dureri ştiute numai de el, săracu', stă de vorbă cu un Vrăjitor care plotted in his "oh, mighty!" wicked mind să nu-l lase s-o iubească pe simpla lebăduţă, lebăduţa dă din aripi disperată şi îi explică tâmpiţelului că neam din neamul ei n-o să redevină om dacă el nu-i în stare să jure sincer că o iubeşte şi-o va iubi o veşnicie. Ah, lebăduţele astea! Acum cine visează, ha?! Lebăduţul nu o să poată... doar Vrăjitorul e "oh, mighty". Cum să te uiţi în ochii lui şi să-i spui o iubesc şi e a mea! Ah, lebăduţii ăştia.
Începe nush ce petrecere, se dansează frumos, la linie, urmând traseul desenat pe podeaua scenei, apare şi tot alaiul cel vestit al paserilor din pădure, fac şi ele fâl-fâl pe-acolo. Apar pe scenă 4 prinţese foarte ţopăitoare şi ademenitoare, dansând sincron în timp ce se ţineau de mână. Doar-doar o alege lebăduţul vreuna dintre ele şi s-o însura... lebăduţul? nimic. El gândea! Adânc, adââânc... mai de la suprafaţă (vorba lui GPtto).
Şi din acest motiv o confundă pe Odette (adică prinţesa) cu Odile (adică aceeaşi balerină, dar în poveste e o fiinţă rea care doar îi seamănă şi care ar trebui să-l determine să jure strâmb). El? Hm, tâmpiţel cum vi l-am povestit, se apucă de brăcinari şi se uită la Odile! Jură: "io cu lebăduţa asta aş cam avea niscaiva treburi", dar când colo ce să vezi, Odile nu e Odette. Vrăjitorul o demască pe impostoare şi i-o arată blegului pe fâlfâitoarea lui prea dragă cum dădea disperată din braţe. Treaba e că ea-l iubeşte, el îşi dă palme şi Vrăjitorul e mort de râs. Eh! Asta mi-a plăcut mie ăl mai tare în tot spectacolul: cine vine şi-l salvează pe prinţişor, mânca-l-ar mama pe el de băiat frumos şi sensibil, pup pup?! Mă-sa, mă. Am murit de râs în sinea mea când am văzut că şi la Ceaikovski treburile astea serioase de viaţă tot mamele le coc (lasă, băiatu', că e neajutorat) şi răscoc. Băi, nene, şi ce-l mai răscocea pe Vrăjitor! Adică pe bune s-a împreunat cu el p-acolo, cică pentru că i-a luat valul pasiunii. Ete na, mă-sa ia reîndreptat atenţia Vrăjitorului cel Rău către... altceva, na. Şi de-aci totul devine un soi de Dallas când s-a trezit Bobby din comă: lebăduţul se trezeşte la realitate, nu există lebăduţe, doar că trebuie să se însoare. Naşpa de el. Deci cum ar veni... n-a scăpat de luat decizii. De unul singur :P
Despre spectacol în sine: demaraj greoi, cu prea multe emoţii şi multe dezechilibre şi greşeli. Despre oamenii de acolo? Da, am văzut un grup de asiatici între care unul cu mască chirurgicală pe faţă... Beats me ce avea nenea ăla. Despre copilul de 3-4 ani din spatele meu care ne povestea ce se întâmplă pe scenă în timp ce bocănea ritmurile cu piciorul? Nu am zis nimic, m-am făcut că nush despre ce e vorba în piesă şi i-am ascultat glăsciorul. Despre faptul că n-am fumat între acte? Ei, bine, da. N-am. A fost ok, totuşi. Prim-balerina Operei Naţionale ne-a onorat cu prezenţa ei în lojă şi toate balerinele care se apropiau de manta scenei îşi înclinau capul, o salutau în semn de respect, iar ea le aplauda de fiecare dată când aprecia că e cazul. Orchestra a fost uuuber snubber, cu 3 harpe, 2 violocele, 3 contrabasuri, deci huge. Am aplaudat până m-au durut palmele. Am plecat 3 ore din Bucureşti şi m-am reîntors în lumea mea: cu prea multe rigori, efort până la durere, muncă cu fruntea sus şi zâmbetul mereu pe faţă, lacrimi strânse în barbă şi durităţi inacceptabil de inumane, invidii, râci femeieşti pline de răutate, înfrângeri şi ridicări din cenuşă la înălţimi de-a dreptul şi pur şi simplu ameţitoare... căci cine poate, ajunge la sensibilităţi şi tehnică demne de... shhh, waaay up there! Altceva nu mi-a mai reţinut atenţia. Poate doar că nu aţi fost şi voi. Şi cum eu n-am super telefon să vă sun pe toţi cei dragi mie să vă pun la ureche aşa treburi, vă scriu. We keep on :)ing, keep on :)ing somehow.
Despre mine: de ce mi s-a îmbolnăvit inima când aveam 4 ani şi mergeam la repetiţii la balet, cu singurul gând în cap de a deveni şi eu o lebăduţă? Deci nu se poate să exprim şi eu sentimentele doar prin mişcare! Ei bine, lasă că m-am dat pe vioară 3 ani mai târziu. Şi, cu timpul, am pus mâna pe tot ce poate exprima ce se întâmplă cu omul: mişcarea în tăcere deplină, sunetul aprig, imaginea grăitoare şi cuvântul drept. Apoi am trecut la "de ce"-uri, "unde"-uri şi "cine-ce"-uri. "Cum"-urile mi-au mâncat cel mai mult din timp. Acum că le-am trecut pe toate prin mâinile mele, rămâne să mă mai lupt un pic cu "când"-urile.
Post
