Ghemul de gânduri

state of love

2009-05-26T22:13:00.001+03:00

2/4/2007 1:28:40 AM): there was a girl
(2/4/2007 1:28:58 AM): who liked so much playing
(2/4/2007 1:29:10 AM): that she used to play with any kid
(2/4/2007 1:29:30 AM): no matter the differences between them
(2/4/2007 1:29:37 AM): just for the fun of play
(2/4/2007 1:29:44 AM): and one day
(2/4/2007 1:29:50 AM): while playing
(2/4/2007 1:30:15 AM): some kid she used to play with more than with the others
(2/4/2007 1:30:22 AM): started teasing her
(2/4/2007 1:30:40 AM): and his continued for over a month
(2/4/2007 1:30:48 AM): until
(2/4/2007 1:31:33 AM): in a very sad afternoon, bored by the "same'ol'play", the little boy pushed the lile girl
(2/4/2007 1:31:45 AM): and threw her toys all over the place
(2/4/2007 1:32:04 AM): "i never want to play with you again" said the boy
(2/4/2007 1:32:47 AM): "but why?" replied the little girl, ignoring that she had been pushed to the ground
(2/4/2007 1:33:14 AM): "ours is not to ask why" replied the boy, smiling viciously
(2/4/2007 1:33:21 AM): "but..."
(2/4/2007 1:33:40 AM): "what? what *did* *you* thought?"
(2/4/2007 1:35:02 AM): "but... i thought you liked playing with me. you told me that my toys are the nicest, and now you threw them all over the place. why?"
(2/4/2007 1:35:29 AM): "i will only say this: never shall we play again. and that's it."
(2/4/2007 1:36:33 AM): so, the little girl, with a humble and dazled attitude toward the boy's rude behaviour, began cleaning her clothes and gathering the toys
(2/4/2007 1:37:35 AM): little by little, while gathering the toys, she kept repeating to herself "if he didn't want to play with me then i don't want to play with anyone else"
(2/4/2007 1:38:01 AM): and she kept repeating that to herself
(2/4/2007 1:38:09 AM): until days later
(2/4/2007 1:38:39 AM): she realised that not only was she saying that she didn't need to play with anyone else
(2/4/2007 1:39:09 AM): but she was actually *feeling it* and *doing it*. just like that.
(2/4/2007 1:39:57 AM): little did she know that the boy's reason was that he too had been pushed away some while ago.
(2/4/2007 1:40:16 AM): and little did she knew that by thinking and acting like the boy
(2/4/2007 1:41:26 AM): she just pushed the same behavior (that caused her pain) through the lives of all kids that wanted to play with her
(2/4/2007 1:41:37 AM): days passed
(2/4/2007 1:41:44 AM): weeks passed
(2/4/2007 1:41:59 AM): and the little girl refused to play with anyone
(2/4/2007 1:42:07 AM): and kept on refusing
(2/4/2007 1:42:09 AM): until...
(2/4/2007 1:42:12 AM): one day
(2/4/2007 1:42:26 AM): a small, fragile, weird-looking boy approached her
(2/4/2007 1:42:48 AM): and as she was looking at him
(2/4/2007 1:43:06 AM): preparing to tell him that her toys are not for common play
(2/4/2007 1:43:11 AM): the boy told her
(2/4/2007 1:43:41 AM): "hello. these are my toys. want to play?" and showed her his toys
(2/4/2007 1:43:53 AM): inviting her to play with his toys
(2/4/2007 1:44:24 AM): while looking at the boy
(2/4/2007 1:44:35 AM): the girl remembered that in the past
(2/4/2007 1:45:17 AM): *she* was the one that used to offer the other kids *her* toys to play with
(2/4/2007 1:45:21 AM): and now...
(2/4/2007 1:45:32 AM): strange...
(2/4/2007 1:45:34 AM): why?
(2/4/2007 1:45:37 AM): how come?
(2/4/2007 1:46:15 AM): "someone is asking me to play with his toys and not expecting to play with mine?"
(2/4/2007 1:46:40 AM): used to ask herself while approaching the playground
(2/4/2007 1:47:04 AM): meanwhile the boy was running from toy to toy
(2/4/2007 1:47:18 AM): showing the litle girl each
(2/4/2007 1:47:29 AM): and telling her stories about them
(2/4/2007 1:47:47 AM): "this one i got from my parents, last year"
(2/4/2007 1:48:07 AM): "this one i got my really-old grandparents"
(2/4/2007 1:49:25 AM): "and this one i got from a girl that used to play with me. it's kind of broken and i don't know how to fix it." said the boy as he took in his hand a small toy
(2/4/2007 1:50:02 AM): "so, now that i have shown you my toys, do you want to play?"
(2/4/2007 1:50:23 AM): he asked the little girl
(2/4/2007 1:51:10 AM): "sure, why not?" replied the little girl, thinking that maybe his toys weren't that bad
(2/4/2007 1:51:24 AM): and they started to play
(2/4/2007 1:51:31 AM): a day passed
(2/4/2007 1:51:35 AM): a week passed
(2/4/2007 1:51:45 AM): even a month passed!
(2/4/2007 1:51:53 AM): and they were still playing
(2/4/2007 1:55:22 AM): the little girl had forgotten in time the hard feelings she had when she was pushed, stopped thinking and acting as a child that wouldn't play with other kids, and so, finally, she broke the circle of "i-never-want-to-play-with-you-because-i-got-pushed-too-so-i-am-gonna-push-you".
(2/4/2007 1:55:47 AM): they are still playing in the gardens of our souls, A & M.

TICNIPN,
Misu.

The Times

2008-10-01T14:58:00.001+03:00

Come to think of it, it's love that undergoes time, not the other way around. It's love that puts time in difficulty. Time just undergoes a lover's missing trial of showing the opposite. Just like intuition is to reason (intuition is reason in a hurry), so is love to time.

Eu sunt 19% emo

2008-06-12T18:34:00.002+03:00

http://www.testemo.tk/

Deci sunt mai tare decat credeam :) Cred ca de la hainele mele, cele mai multe albe, mi se trage... "Alb (si nu roz!) este lumea toata", vorba cantecelului lui Jojo.

Si am fost la Opera

2008-05-02T23:37:00.007+03:00

... la "Lacul lebedelor". O prinţesă mică şi fragilă ar fi vrut să fie pescuită de un prinţes mic, dar tâmpiţel (dacă e să mă întrebi pe mine). Ea, însoţită de taică-su şi mumă-sa, îi este prezentată Lui. El, n-am priceput din ce motive (în prezentare zice că s-a ruşinat, mă rog), se ameţeşte şi cade într-o visare soră cu Prostia (nici p-asta n-am s-o pricep vreodată. Aaaa, dap, că am uitat să scriu pe blog şi-am zis c-o fac: la masă, cu Di, iată-te ce scoate Nane din ea: "I can understand anything but stupidity". Eeee? eeee...).

Deci revin la prinţesul-lebăduţ: visează că prinţesa e lebăduţă, se încovoaie tot, se chinuie, se contorsionează de dureri ştiute numai de el, săracu', stă de vorbă cu un Vrăjitor care plotted in his "oh, mighty!" wicked mind să nu-l lase s-o iubească pe simpla lebăduţă, lebăduţa dă din aripi disperată şi îi explică tâmpiţelului că neam din neamul ei n-o să redevină om dacă el nu-i în stare să jure sincer că o iubeşte şi-o va iubi o veşnicie. Ah, lebăduţele astea! Acum cine visează, ha?! Lebăduţul nu o să poată... doar Vrăjitorul e "oh, mighty". Cum să te uiţi în ochii lui şi să-i spui o iubesc şi e a mea! Ah, lebăduţii ăştia.

Începe nush ce petrecere, se dansează frumos, la linie, urmând traseul desenat pe podeaua scenei, apare şi tot alaiul cel vestit al paserilor din pădure, fac şi ele fâl-fâl pe-acolo. Apar pe scenă 4 prinţese foarte ţopăitoare şi ademenitoare, dansând sincron în timp ce se ţineau de mână. Doar-doar o alege lebăduţul vreuna dintre ele şi s-o însura... lebăduţul? nimic. El gândea! Adânc, adââânc... mai de la suprafaţă (vorba lui GPtto).

Şi din acest motiv o confundă pe Odette (adică prinţesa) cu Odile (adică aceeaşi balerină, dar în poveste e o fiinţă rea care doar îi seamănă şi care ar trebui să-l determine să jure strâmb). El? Hm, tâmpiţel cum vi l-am povestit, se apucă de brăcinari şi se uită la Odile! Jură: "io cu lebăduţa asta aş cam avea niscaiva treburi", dar când colo ce să vezi, Odile nu e Odette. Vrăjitorul o demască pe impostoare şi i-o arată blegului pe fâlfâitoarea lui prea dragă cum dădea disperată din braţe. Treaba e că ea-l iubeşte, el îşi dă palme şi Vrăjitorul e mort de râs. Eh! Asta mi-a plăcut mie ăl mai tare în tot spectacolul: cine vine şi-l salvează pe prinţişor, mânca-l-ar mama pe el de băiat frumos şi sensibil, pup pup?! Mă-sa, mă. Am murit de râs în sinea mea când am văzut că şi la Ceaikovski treburile astea serioase de viaţă tot mamele le coc (lasă, băiatu', că e neajutorat) şi răscoc. Băi, nene, şi ce-l mai răscocea pe Vrăjitor! Adică pe bune s-a împreunat cu el p-acolo, cică pentru că i-a luat valul pasiunii. Ete na, mă-sa ia reîndreptat atenţia Vrăjitorului cel Rău către... altceva, na. Şi de-aci totul devine un soi de Dallas când s-a trezit Bobby din comă: lebăduţul se trezeşte la realitate, nu există lebăduţe, doar că trebuie să se însoare. Naşpa de el. Deci cum ar veni... n-a scăpat de luat decizii. De unul singur :P

Despre spectacol în sine: demaraj greoi, cu prea multe emoţii şi multe dezechilibre şi greşeli. Despre oamenii de acolo? Da, am văzut un grup de asiatici între care unul cu mască chirurgicală pe faţă... Beats me ce avea nenea ăla. Despre copilul de 3-4 ani din spatele meu care ne povestea ce se întâmplă pe scenă în timp ce bocănea ritmurile cu piciorul? Nu am zis nimic, m-am făcut că nush despre ce e vorba în piesă şi i-am ascultat glăsciorul. Despre faptul că n-am fumat între acte? Ei, bine, da. N-am. A fost ok, totuşi. Prim-balerina Operei Naţionale ne-a onorat cu prezenţa ei în lojă şi toate balerinele care se apropiau de manta scenei îşi înclinau capul, o salutau în semn de respect, iar ea le aplauda de fiecare dată când aprecia că e cazul. Orchestra a fost uuuber snubber, cu 3 harpe, 2 violocele, 3 contrabasuri, deci huge. Am aplaudat până m-au durut palmele. Am plecat 3 ore din Bucureşti şi m-am reîntors în lumea mea: cu prea multe rigori, efort până la durere, muncă cu fruntea sus şi zâmbetul mereu pe faţă, lacrimi strânse în barbă şi durităţi inacceptabil de inumane, invidii, râci femeieşti pline de răutate, înfrângeri şi ridicări din cenuşă la înălţimi de-a dreptul şi pur şi simplu ameţitoare... căci cine poate, ajunge la sensibilităţi şi tehnică demne de... shhh, waaay up there! Altceva nu mi-a mai reţinut atenţia. Poate doar că nu aţi fost şi voi. Şi cum eu n-am super telefon să vă sun pe toţi cei dragi mie să vă pun la ureche aşa treburi, vă scriu. We keep on :)ing, keep on :)ing somehow.

Despre mine: de ce mi s-a îmbolnăvit inima când aveam 4 ani şi mergeam la repetiţii la balet, cu singurul gând în cap de a deveni şi eu o lebăduţă? Deci nu se poate să exprim şi eu sentimentele doar prin mişcare! Ei bine, lasă că m-am dat pe vioară 3 ani mai târziu. Şi, cu timpul, am pus mâna pe tot ce poate exprima ce se întâmplă cu omul: mişcarea în tăcere deplină, sunetul aprig, imaginea grăitoare şi cuvântul drept. Apoi am trecut la "de ce"-uri, "unde"-uri şi "cine-ce"-uri. "Cum"-urile mi-au mâncat cel mai mult din timp. Acum că le-am trecut pe toate prin mâinile mele, rămâne să mă mai lupt un pic cu "când"-urile.

Dedication

2008-05-02T15:04:00.015+03:00

Azi împletesc. Vers din Cohen, afect din mine si gând din viaţă.

I sometimes freeze with fear when I look at you (Where's your heart !?!), but I'm standing there... Don't ask me how. So here it is:
To all those who say/feel deep in their hearts that they're not sure about me - because it's easier not to admit their own uncertainty and transfer it upon me, with the sole hope that I'll blast their shakiness, make it go away and give back their ability to meet their hearts :) - here's a poem for you, maybe you'll understand me and my way. I am but cold. And I'm not tough, why do you get sooo scared of me?! It's just that I don't mix things: merele cu perele, mălaiul cu făina, etc. Vorba străbunicii mele: morţii cu morţii, vii cu viile :P
Oh, furthermore: if I do the magic trick (because I can), d'you think it will be permanent? No, darlings, it is so temporary... Your own instability will come back and I won't keep doing magic tricks instead of you doing your on fight, on your own. But still... hold on in there, I'm not going anywhere! I'm watching you...

From bitter searching of the heart,
Quickened with passion and with pain
We (I...) rise to play a greater part.
This is the faith from which we (I...) start:
Men shall know commonwealth again
From bitter searching of the heart.
We loved the easy and the smart,
But now, with keener hand and brain,
We rise to play a greater part.
The lesser loyalties depart,
And neither race nor creed remain
From bitter searching of the heart.
Not steering by the venal chart
That tricked the mass for private gain,
We rise to play a greater part.
Reshaping narrow law and art
Whose symbols are the millions slain,
From bitter searching of the heart
We rise to play a greater part.

Leonard - Villanelle For Our Time

I don't believe in what I write. Or think, for that matter. But I do believe in what I feel.

Sub un prun intr-o livada

2008-05-01T17:07:00.005+03:00

When I talk and the soul listens:

Where's your heart !?! What happened to her? What happened to you, dear fragile soul? Who was so brutal blizzard to your wings? The heartless gestures, words or facts shook the heart, scared and weakened her, dwindled her to silence? The soul hurt and the mind drew some tough conclusions? Scarcely did you know what to do with all that pain. Or how to let the tears - however bitter, sour or bloody deep they might have been - fall into a magic place, so it won't form into a swamp...
Come, now, you've met me: Adnana - The mighty-almost unnoticeable-Shorty. I'll tell you the truth (and it will give you back your freedom to love. Oh, I know, I know: the truth hurts so bad! It wouldn't be truth if it didn't hurt, but it also frees. And, then, comes love. Truth hurts to heal, love caresses to live freely, carelessly, trustfully, faithfully - watch out, these last two words mean not the same thing!). I'll take care of you, I promise. You'll be all right once again. Believe in me, I'll give you back a smiling heart when I'm done. Meşterim, meşterim until I'll see that you're ok and then you can go fly... or stay. With me.
I'll tell you a secret: I don't like swamps. They smell. And they swallow every good, joy or hope. And so it is: I'll never like swamps.
Come, sing with me: we keep on :)ing, keep on :)ing.

Cum ziceam... sub un prun au fost toate: writer, typewriter, maşinuţă, cafea cu lapte, soc "or no" soc, priviri, atingeri, raze de soare printre verde, prun pe frunza ce-o să fie lipită iar de pom de ploaia care o sa vină, fructe mici de cais si dude mici de verde, aşteptări, griji, atenţii, iubiri. Noi. Trupa. "Suntem o trupă?" mă întreabă un cercel de Mai. "Da, suntem o trupă" îi răspund revigorată de naivitatea lui. Trupa de 1 Mai, din livada cu oameni care se cred speciali si cu carafe de vin-interzis-pe-motiv-de-amplicină. Să vină ploaia... Mie mi-a venit zâmbetul de Mai şi, de data asta, sunt pregătită: am cercei-2-cireşe-roşii-cu-câte-2-frunze-verzi. Pot să port cireşe la urechi oricând, nu doar în Mai.

Javationships

2008-04-23T15:31:00.003+03:00

So, there do exist javationships that differentiate from other forms of witnessing another's life by following the simple rule of: if...then...else, procrastinated by e Java programmer and followed (more or less) by a humanoid.

Question: how does this settle between two Java Programmers?

Answer: by ignoring the knowledge-able in the being and witnessing to egotistic form of yourself to the extent that verbally both implied are arguing just the opposite. This is made possible by the assumption that the other JP already masters the language, so communication is allowed by stepping further to the stage of enjoying existance. Yup, but whose?

Thus being said, I must think of a new concept. Javaship, javastrand... undecided.

Adevar graiesc, parol, pe shalvarii mei!

2008-04-16T12:46:00.008+03:00

Nu exista scurtaturi catre locuri in care merita sa ajungi. Sau oameni, for that matter...
Si ce-mi mai place mie la nenea asta (in afara ca graieste):
The most important thing in communication is hearing what isn't said. That's a communication specialist.
Peter Drucker

:)

Io cred ca nenea asta citeste ganduri: If you don't get everything you want, think of the things you don't get that you don't want. ~Oscar Wilde.

Bai, nene... :))))): I had the blues because I had no shoes until upon the street, I met a man who had no feet. (O vorba mai veche de la persi). Alaturi de la tukhatir bi-hayatik...
Nush ce are ziua asta, dar tot ploua asa, ca mai sus :) nice.
Meet Smartest_Frog:

O zi plina de cadouri:
It beats me. But there's so much fun, mmmm...

teleMAC (nu e firma de macarale, desi de-acolo mi-a venit ideea)

2008-03-10T04:06:00.024+02:00

Am scris MAC acum un an de zile. De atunci si pana acum am trecut printr-o despartire amortita de o noua relatie si apoi o noua despartire. Daca nu s-a prins cineva, tipii se cunosc. Nu e tampenie la mijloc, nici inconstienta, nici micime sufleteasca, nici bagaj de frustrari defulate, nic' altceva. Relatii lungi in care s-a instalat singuratatea s-au rupt pentru ca am intalnit un tip care m-a facut sa ma indragostesc de el. Si s-a indragostit si el, pentru ca l-am facut eu. Cum? In joaca (de a le arata perechilor ca "uita-te si tu ce femeie/barbat am gasit si nu ma duc cu ea/el pentru ca inca te iubesc si e ultima sfortare de a-ti arata increderea mea in "noi"). Si cu un dram de nu stiu ce (nici acum) care s-a interpus intre noi si ne-a atras ("poate ca noi 2 ne potrivim mai mult decat cu ei"). S-au dat niscaiva lupte in patru (punem la socoteala si jumatatea cealalta, R), in loc sa se poarte discutiile in doi. Fiecare cuplu in ograda lui isi verifica si limpezea treburile si gataaa. Nu, 4 adulti intre 27-32 de ani au dat cu oistea-n gard, dand vina pe unul, pe altul, un circ aproximativ, pentru ca n-au avut forta sa-si infrunte neimplinirile, durerile, neiertarile si neincrederile fata in fata, la momentul potrivit. O fo' mai comod, poate. Temeri, oboseala... Cine stie?! In fine, dupa trei luni, eu m-am lamurit ce vreau, pe cine vreau, incotro ma duc si de ce. Aflu ca el mi-o luase inainte cu tot atatea luni. Deci asa sta treaba! (ai dreptate, ar fi trebuit rupt mai demult, dar ce ma faceam singura?! si da, ai dreptate cand spui ca teama de singuratate tine oamenii impreuna, dar sincer, am vazut eu ca nu asta face o relatie sa mearga)... M-am dus, am anuntat, am smuls zabala (zambesti, stiu, dar chiar a fost greu) si mi-am vazut de treaba. Am trait cu pasiune, cu foame, cu patos, cu vis si indrumare, cu incredere si cantec, cu avant si realism, cu dor si dezamagire. Am trait. Si stiam de ce. Si-acum stiu. Dar macar am trait si nu m-am prefacut. Si nici el. Am daruit. Am primit. Am iubit. Am fost iubita. Povestea s-a terminat din neputinta. N-ai cum sa iubesti doi oameni deodata. Nici eu nu pot, nici el. Desi amandoi ne-am hotarat sa renuntam la fosti, amandoi aveam si avem bagaj. Cinci, respectiv sapte ani in care fara sa vrei ajungi sa iubesti cele mai intime cotloane sufletesti ale lui, ale ei... raman prin inima si nu se sterg cand te-ai decis ca realitatea e alta decat arata inima. Hotarasti sa te rupi de tot. In fine, water under the bridge, lucrurile s-au dus, relatiile n-au mers. Peste asta, oricat de sincera, de puternica, de reala si de vis ar fi prea-urmatoarea poveste, pur si simplu nu se aseaza cum trebuie. Nu e pe curat, cum s-ar zice. Pot sa spun ca noi doi am avut o ciorna de iubire?

La un an, tipii imi spun, fiecare in parte, "te iubesc" si:
C: "daca e sa te impaci cu M, eu n-am nimic impotriva. E ok."
M: "daca e sa te impaci cu C, e ok cu mine. N-am nimic impotriva."

Aaa, da, si amandoi imi doresc iubire si numai bine. Serios. Din tot sufletul spuse, asa cum spui unei rude apropiate si dragi care pleaca la drum, care a venit sa te vada si sa adune ceva sustinere si pe care stii ca n-ai cum s-o ajuti.

Toti ne refacem viata si nici unul (yup, e 4 dimineata acum si-o sa ma certe Ana ca iar am intarziat si nu-s fresh dupa w/e :D. Deh, mă Ană, dragostea...). Toti tragem spre inainte, cu singuratate mai mult sau mai putin amortita si toti incercam sa ne uitam unul pe altul, sa ne iubim in continuare, sa intelegem ce dracu a dat peste noi. Pentru ca a spulberat idei (a se citi temeri) bine asezate de timp... in doi timpi si trei miscari. Si da, din toate astea, avem (MAC) pretentia sa iasa prietenia la iveala. In timp, nu asa in graba, ca sa fie chestie sigura, patentata e Sfantul Timp (mmm, nu-mi vine, dar tot zic: temeri, again).

Golul din suflet, amaraciunea a ce-am avut si nu mai e, lacrimile si furia inca vie a tot ce nu s-a spus pe gura, nu s-a intamplat la timp sau deloc, sau s-a facut desi nu era bine, ameteala notiunilor de Bine si rau, the living hell mai la coada... raman in sufletul fiecaruia si fiecare isi macina zabala cum poate: invata lucruri noi, se arunca in munca fara sa uite de viata personala, devine un mic robot in straduinta de a restabili o ordine, nu papa mancare pentru ca nu poate (numai eu included) si blocheaza orice amintire, sentiment, durere in gat, simtamant de vinovatie sau orice legate toate de ce a fost MACR :)

Toate panzele sus! Deocamdata, punctul de pornire e aici: M iubeste ideea de A, A iubeste C desi C simte/crede/e aproape convins ca A il iubeste (sau are nevoie, mai degraba) de M, C iubeste A desi A simte/crede/ e aproape convinsa ca C o iubeste pe R (dar n-are neaparat nevoie de ea) si R ne intelege pe toti, ca-i cea mai mare :P. Nu, glumesc. R poate ca iubeste C. Cine stie cu precizie ce, cum si unde vom ajunge!? Nimic pe lumea asta nu e batut in cuie...

"A, si iubirile astea in viata..."

Merci, A

2008-03-05T09:18:00.003+02:00

Ghem de nori
Inspicati
Printre flori
Aruncati...
Clipe dulci
Gene moi
Un fior...
Poate doi...
Unde mergi?
Umbra rea...
Tot alergi...
Treaba mea!
Voi pleca, m-am decis...
Si de-ai sta?
Pai...ti-am zis: Ba ba ba!

de martisor pentru tine :)
sa ai o zi frumoasa

Ce i se mai intampla oamei intr-o sambata insipida

2008-02-23T22:00:00.012+02:00

Gând: be careful what you wish for, you might just get it.

Astazi era sa mor. Am inchis usile liftului si el a cazut in gol. S-a zguduit cu mine, s-a oprit probabil datorita tachetilor de frana, a scrasnit si apoi s-a auzit cum un cablu a plenznit. Silentium. Ce se petrece?! Remember Ice Age's: "I'm fine, I'm fine, I'm gonna die"? Am apasat pe primul buton cu teama, dar na, nu teama o sa ma ajute, asa ca hai, reason over feelings! N-a mai raspuns la nicio comanda. Prima senzatie a fost asemanatoare coborarii avionului cand pierde altitudine. A doua, mi-au tremurat mainile si fata mi s-a inseninat: daca ii cedeaza sistemul de franare si ma duc de tot? What then? Primul gand a fost sa pun mana pe telefon sa sun la oamenii din bloc, pe care-i stiu dintr-a patra, si sa vina sa ma scoata. Repede!!! Toate telefoanele sunt inchise sau nu le aveam eu in agenda. Asa ca, senina cum eram, am inceput sa bat in usa. Fiind sambata dimineata, lumea fie dormea, fie era la piata, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu de la femeile care au auzit bataile in usa metalica. Eram oprita intre etaje, prea jos ca sa ajung sa ma folosesc de rotita ce deschide fortat usa (dupa cum m-a invatat tata sa ma descurc in astfel de situatii), prea sus ca sa ajung la rotita etajului inferior. M-am prins dupa cateva calcule imaginare ca ma aflu intre etajul 8 si 7. Deci cale lunga pana jos. (Tot senina).

Doua stimabile doamne de la 7 au auzit zgomotul si-au iesit sa vada ce e cu toata galagia. Pentru ca stau in bloc cu ele de 18 ani, m-au recunoscut si s-au dus sa aduca ceva sa deschida usa. Eu le-am indrumat strict la un patent, stiind clar la ce scula ma refer si stiind la fel de clar ca nicio alta nu are succes, din experienta. Una aduce un cleste, alta o cheie franceza. Prima nu are forta in maini, dar ma tine 5 minute tot incercand (sa si-o adune?!), alta "nu are pozitie" si se duce sa aduca o scara. Trec 10 minute in care eu stau cu ochii atintiti catre usa si cu urechile palnie la orice zgomot interior, de teama de a nu pica. Tensiune maxima. Ma uit la reflexia mea din geamul usilor interioare ale liftului si ma regasesc zambitoare. Calma. Misto expresie. Astept sa vina Doamna 2. cu scara, dar ea nu poate si-o cheama pe Doamna 1. sa o ajute. Revin in vreo cateva minute si o luam de la capat cu aceleasi scule inadecvate. Incep sa gandesc: niciun barbat! Mi-e clar ca habar n-au ce fac acolo, in afara văitatului cu puterea in maini. Aici au experienta casniciilor târâte. Imi indrept privirea spre sus si oftez: niciun barbat in the whole God damn block! Pana mea, niciunul? Draga Nane, de cand te mira asta pe tine?! Tac, ma retrag parsiv din introspectie si incep sa le invat pe doamne cum sa foloseasca sculele - "baiatu' lu' tata", cum tot lui ii place sa ma alinte pe motiv de indemanare - si in ce directie. Doamnele mele se plang, se vaita, probabil ca-si pun mana la gura si se uita a neputinta... In fine, Doamnei 2 ii vine in minte ca are acasa, in dormitor, un baiet de 27 de ani. Dar, vai! el doarme. Intre timpul petrecut invartind de scule pana la amortirea mainilor si trezitul baietului, are castig de cauza a doua varianta. Mai trec cateva minute pana apare ametitul. El, barbat, apuca sculele, vede limpede ca nu-s folositoare si se duce dupa un patent. Ieeeeeeei! Victorie!!! Uite unu' cat de cat normal. Ii trebuiesc si lui cateva lupte cu capatul ros al partii externe a rotitei si cateva indicii de la mine (inspre ce parte sa manevreze patentul, era sa zic scula, sorry) si gata. Se deschide usa, apare lumina naturala si eu ies pe genunchi din liftul capcaun la etajul 8. Eu? Senina. Ele? Ele?!! Se va-i-ta, ce Dumnezeu! Doar nu auzisem nimic din tot ce-au vorbit pana atunci. Tac si le-ascult. Cu intelegere deplina. Incepem o dezbatere despre "sa lasam usa deschisa". Eu, rationala in continuare, le punctez ca vecina mea are o copila de 3 anisori, gata-gata de curioasa sa vada ce si cum cu usa aia intredeschisa a liftului. Instinctul lor matern preia conducerea, imi aproba sugestia si il lasam pe Nelu sa infiereze bestia la loc si s-o reduca la intuneric. Le multumesc respectuos la final, ii multumesc si baietului cu sinceritate si ma duc in treburile mele care asteptau. Aaa, da, am un interviu in care trebuie sa-i fac knock-out. Hm! Cred ca sunt pregatita. Am fost la 7 etaje si 23 de minute de capat.

P.S.: Cand am revenit seara acasa, liftul mergea, sort of. Am aflat ca se dislocase un cablu de sustinere de pe roata mare din casa liftului si el sarise de pe nu stiu ce şine pe care circula. Concluzia comitetutului constatator format din sotii celor 2 doamne si a altor barbati (io incep sa cred ca specia asta e nocturna) a fost ca totul s-a petrecut datorita depasirii limitei maxime admise: 320 kg.

P.P.S.: Am luat-o pe scari, mi-am zis ca face bine la silueta. Eu am 47 kg imbracata, cu tot cu bocanci si ghiozdan (vesnic plin cu carti).

Hush now, don't cry

2008-01-22T17:35:00.000+02:00

Did I tell you about the pigeon? The one that came to be my emblem for those days I wasn't with you?
Well, I saw him again today. He stood, little and lonely, on the sidewalk of Calea Victoriei. Didn't move an inch. He kept his wings tight to the body and his head a bit leaned on a side, as if he was searching for something. But no... his red eyes looked empty. It was as if he too was lost in the See of Thoughts, far away from the noisy street and the people that almost stepped on him. He didn't move at all. I repeat this to you, so you could picture this small and delicate creature, standing tranquil, lost near the boardwalk and just letting things go by him. One might think he was waiting. What for? Now, now, who has the time to talk to a dove, my love?
We met for a few brief seconds. I was in a hurry and didn't have the time to cut off some more insignificant seconds. But it was enough for me to know. His mind, his sadness, his patience, his blight. I left him in that same position and glimpsed upon him while crossing the street, about 50 m away. Still no change.

Remember I was telling you about this pair of in-love doves, the past spring? How they always flew together and never left each other's sight? How they were surfacing the sky as if were dancing on this unknown tune that only far-gone hearts would recognize? And they kept on coming my way, accompanying me everywhere I went? Yes, it's true. They had a cute, silly way of showing up when I least expected them to. But, miraculously enough, where I'd least... That was: the beach, out of town, other cities and even in the quiet heart of mountains, where it took to get - by car - 'bout an hour. Always surprising me, always making me smile. In time, I gave a kind and timid thought to see whether they'd appear up above. Perhaps in my moments of uncertainty or bliss. They'd always come and, with their circles, gave me back confidence. While being completely in love, I used to salute them, as a way of us respecting this feeling: they'd flew side by side and make a turn and I'd nod, lower my eyelids and put on a shy smile. Never thought these coincidences would turn into a way of communicating with so fragile and ignorant, almost innocent existences. I refer to both doves and feelings.

When winter came and along with her, so did the frozen hours of your drifting away, I noticed their absence. Not seeing 'em for a while glued the distrust of my own ability to pass this cold season with hesitation, both in my acting or speaking. The nothingness! Guess winter had a ingenious crafty sneaky way of marking her presence throughout everything. The still waltz, the gloomy absence, the heaviness of white frost over the trees, the silent endurance of steps made one after another...

Hush, pitic. You're so in love.

When

2008-01-10T12:40:00.000+02:00

I look at you, I see protection.
I look at you, I see comfort.
I look at you, I see warmth.
I look at you, I see strength, will power, trust, confidence, playfulness, easiness.
I look at you, I feel Life. Breathing without obstacles. Kindness.
I dream of you, I find peacefulness.
I close my eyes, it's you I miss. A whole part of myself lays trembling to the thought of your warm palm caressing my face. My mind stays still, waiting for your breath to absorb mine, like souls transcending one another.
As I lay yearning for your presence, I find you looking at me with teary eyes. With kissing missing lips. With a hole unfilled in your life, while waiting for something to tear the guilt apart.
I do not dream of you, my love, at night, but live desperately awake during the day for I am yours and cannot be otherwise.
As one day passes by, a month is carved upon my heart. I see this in the lifeless eyes the mirror shows. I feel that in my breathing. As one night darkens the world, I turn to sounds as they might carry out the pain and turn back empty, for some more.
As one cannot find peace by avoiding life, I lay astray avoiding you. For I found love. In you, my C.

The Queen

2008-01-07T16:55:00.001+02:00

I'd much rather wear one king's crown than one man's ring. But I would most definitely be one king's queen.

Moving on

2007-12-12T14:42:00.003+02:00

"Perioada de singurate poate fi dureroasa si, ca pentru majoritatea oamenilor, te poate darama, te trage in jos si iti va aduce tristete, iti va trage colturile gurii in jos. Asta e o varianta. Eu m-am gandit altfel. Nu e ceva ce am citit sau am gasit undeva. E doar ce m-am gandit eu: singuratatea este ragazul pe care ti-l da Dumnezeu tie pentru a te pregati sa iubesti urmatoarea persoana" - Mihai

Partea trista, chiar tragica, este atunci cand pricepi dupa ce ai pierdut, ce ai avut. Si dupa ce constatarea asta iti provoaca regrete dureroase, apuci sa gandesti ca "este o norocoasa cea pe care o vei iubi". De ce nu ai gandit asa inca din timpul relatiei? De ce nu te-ai simtit asa cand aveai langa tine acel om minunat pe care-l vezi acum cu atata claritate? De ce a trebuit sa-l pierzi ca sa vezi ce rar si minunat este de fapt? De ce abia acum stii ce faceai gresit, ce ar fi trebuit sa faci mai bine, unde ar fi trebuit sa lasi de la tine si unde nu? Eu, personal, din nevoia de a controla. Control-freak asupra vietii mele, a lui, a celor din jurul nostru. Puterea capata asupra lui si nevoia de a transpune in realitate idealurile mele taiau realitatea in bucati care nu reflectau decat partial atat persoana lui, cat si frumusetea intalnirii cu el. Greselile facute de amandoi si acum iertate, neputinta de a ne lua asa cum suntem decat dupa ce ne-am despartit, sentimentul clar de iubire pe care-l avem amandoi unul pentru celalalt, limpezirea unor ganduri si a unor stari confuze in alte vremuri, toate fac ca regretul sa fie mult mai adanc decat te-ai gandi la primul apel.

E prea tarziu pentru regrete.

"Asta e" (or angry Nane)

2007-12-12T10:06:00.003+02:00

Dictonul insusit si repetat de toata lumea oamenilor mari pe care-i intalnesc. "Asta e". Pe dracu! Cum e ceva urat, dureros, trist, fatalistul dicton apare fix atunci cand nu e cazul. Ca sa ma enerveze pe mine si mai mult. Nu e de ajuns ca situatiunea nu e roz, mai trebuie sa adoptam si un mod de gandire obedient, cumva pentru ca nu ai cum sa schimbi ceva, nu ai ce sa faci, it's beyond your control si "ce ti-e scris, in frunte ti-e pus". Asta e viata... care trebuie traita. "Asta e".

Ma, da' pe nimeni nu revolta modul asta de gandire? Nimeni nu reuseste sa se trezeasca din amorteala asta, din inertia asta aproape gregara? Pastele ma-sii de viata! Ce atata fatalism adoptat asa... de ochii lumii: "eu sunt mic, Tu fa-ma mare"?! Ce atata (auto)inductie de sentiment de neajutorare, de neputinta, de "trebuie sa luam lucrurile asa cum sunt"? Cum sunt lucrurile? Doar cum zic X si Y? Cum si le explica ei? Cum ti le explici tu? Cum le simti tu? Sau toate la un loc? Atata lasitate, atatea minciuni, atata lipsa de curaj, de asumare a responsabilitatii, de intelegere, lipsa de putere, de vointa... Uf! Atata lipsa de gand, atata lipsa de dragoste.

Si ma enerveaza, mai nou, si preferatul meu Lao Tze cand zice "cine vorbeste, nu cunoaste; cine cunoaste, nu vorbeste"... ei taci! No, atunci matale de ce ai tot vorbit, de ce ai mai inventat Dao, de ce ai mai scris, de ce n-ai tacut tu toata viata, daca tot le stiai pe toate asa de bine? Ha?! Pentru ca adevarul este ca atunci cand ai aflat ceva vrei sa spui lumii, sa spread the news, the knowledge, nu? Stiinta exista pentru a fi impartita si altora. Deci alt bullshit, alta minciuna. Lupul moralist. Si na, daca viata tot trebuie luata asa cum este ea, atunci dragul meu Tze, de ce ai mai inventat un cu totul alt mod de gandire si de viata?! Mama ce mincinos. Huge one! The lies we tell ourselves...

Se pierd in hatisul asa al lui "n-am ce face, io nu pot. asta e" atatea lucruri frumoase, unele atat de rare.

"Asta e". Ba nu, nu "asta e"! Nu si pentru cele frumoase si, mai ales, rare. Merita sa cauti, sa gasesti, sa pastrezi, sa bucuri, sa acorzi recunoasterea. Merita efortul, chiar daca sunt cele mai mici-pitici comori si tind sa se tot piarda printre degetele atentiei noastre atat de grosolane.

Dare someone say otherwise.

Yup, my Nietzsche

2007-11-28T12:16:00.000+02:00

Without music, life would be a mistake. (FN)

Could you imagine FN feeling that?! I'm having troubles.
Really. When, how did FN felt like this? While writing Thus Said Zarathustra or Twilight of the Idols... Or, most of all, The Will to Power! I mean c'mon... without music life would be a mistake?! Not without will power, not without love (let's remember he tried to love at some point in his life, but failed), not becoming the Overman or Wie man wird, was man ist (aaa... the man is what man becomes)?!

What, Wagner?! You could fight me and say that Wagner was one of his favourites, besides a "friend"... Yeah, well... Wagner isn't music, it's more like a trial of positive feelings: you, the feeling of joy! How do you explain your existence and how do you see yourself surviving and have multiplying effects in the sea of Ubermensch? And what have you done to improve the Overman's trasformation into the above?! Just listen to Wagner for 10 minutes . I hate it. No wonder so did FN (much too late in his life, if you ask me) and than got mad...

But once again: "Without music, life would be a mistake." Could you imagine FN feeling that?! No.

And yet he did and I'm so pleased :)

Vechii mei

2007-10-17T12:25:00.000+03:00

"A man with wisdom as soon as adversity appears does that which a foolish man does after a month."

De început de toamna

2007-09-03T15:12:00.000+03:00

Coloana vertebrală, planurile, gândurile, drumul, ba chiar şi timpul trebuie să îşi urmeze cursul după cum dictează realitatea bine stabilită de şi în trecut. Ingrată sau nu, realitatea se impune indiferent de ceea ce ţi-ar conveni să faci la momentul respectiv. Fireşte, ai liber arbitru, natura te-a înzestrat şi cu o doză considerabilă de discernământ şi, teoretic, poţi să alegi, pe alocuri poţi să şi schimbi unul-două aspecte ale ei. Pentru asta însă îţi trebuie o motivaţie destul de puternică.

Schimbările majore nu fac bine nimănui, mai ales dacă sunt neprevăzute sau violente. Schimbarea, în general, este un termen şi totodată, o acţiune nedigerată cu uşurinţă de fiinţele omeneşti. Lor le place stabilitatea, cursul lin al existenţei, trecerea "pe nesimţite" dintr-o fază în alta, fără salturi şi treceri bruşte. Schimbarea odată produsă trebuie să fie aproape atât de subtilă încât mintea să nu îi aloce nici prea mult timp, nici prea multe sinapse. În sens contrar, va fi bulversată, va trebui să facă eforturi de adaptare, îi vor fi necesare nişte atribute care au darul de a se dezvolta cu greu în viaţa unui om - conştiinţă, luciditate, profunzime, altruism, hotărâre, judecata valorilor, ş.a. - pentru a ştii ce vrea, cine este şi, evident, ce are de făcut. De aici trag din nou concluzia că oamenilor chiar le face plăcere să fie proşti, să nu-şi folosească creieraşul prea mult. Veşnica mea concluzie mi se confirmă la nesfârşit: fiinţa umană este o existenţă esenţialmente definită de comoditate. În orice. Dacă respiraţia nu ar fi o acţiune involuntară, nici p'asta omul n-ar face-o cu conştiinciozitate. Ar obosi la un moment dat şi-ar muri sfârşit de atâta trudă. Norocul nostru că Dumnezeu ne-a scutit de o grijă înfiorător de permanentă.

Acum revenind la schimbare... cum să te lupţi cu atâta firesc?! Sunt caracteristici comportamentale trasate cu mult înaintea formării conştiinţei de sine a umanităţii. Cum să te lupţi cu atâta istorie, atâta timp, atâta obişnuinţă şi confirmare adânc înrădăcinată în ADN-ul nostru?! Nu prea ai cum. Şi să-i vină pofta să schimbe ceva, forţa "nimicului nou sub Soare" revine apăsătoare în mintea omului, şi-aşa muncit îndeajuns de gândul modificărilor, şi va conveni să se supună blajin metehnelor speciei. Uf, ce dor mi se face de romantici şi de crezul lor că "iubirea mută munţii din loc"! Sau de simbolişti, cu strădania lor palidă şi bizară de a reaşeza lumea în culori, senzaţii, fum. Sau de genii nebune care-şi refuză însăşi propria condiţie umană , până la autodistrugere. Din păcate, doar prin astfel de excepţii înţelegem să ne acceptăm docili soarta şi să înghiţim conformismul din ce în ce mai insipid. Noi, restul, nu suntem în stare. Ne cere prea mult o schimbare. Este o provocare pe care ştim aprioric că nu o vom putea înfăptui. Frumos însăşi faptul că-i acordăm un gând. Apreciabilă pornirea şi, în funcţie de vârstă, avântul. Imaginaţia fluctuantă a unui romantic probabil că aduce cu sine şi o doză seriosă de inconştienţă.

De ce sul unei iubiri

2007-08-04T15:41:00.000+03:00

Când o relaţie lungă se sfârşeşte, te simţi ca la înmormântarea unei persoane foarte dragi. Dacă ai trăit vreodată aşa ceva, e uşor de înţeles la ce mă refer. Te aşezi pe marginea hăului ce-ţi înghite dovada materială, palpabilă (de-atatea ori!!!) a tot ce ai iubit, tot ce ai simţit, a tot ce ai trăit cu acea persoană, a tot ce ţi-a dăruit în clipe de neatenţie, a tot acelui "individual" pe care-l lasă în felul cum ia lingura să mănânce, felul cum îşi deslipeşte genele lipite de oboseală, felul cum suferă şi zâmbeşte, felul cum aleargă după buburuze mici şi roşii sau după linişte într-un oraş plin de imbecilitate. Cu cât înţelegi mai mult acea persoană în lipsa ei, cu atât trecutul se amestecă cu prezentul, timpul verbelor îţi scapă şi te trezeşti folosind prezentul pentru clipe ce au fost şi nu vor mai fi. Vreodată. Căci o iubeşti. Şi o aduci acum nu pentru că e înţelegere, gândire, simţire sau amintire. Ci pentru că e doar iubire. Şi Timpul ţi-a luat-o. A dus-o la casa lui, unde tu nu ai acces nici înger de-ai fi, şi-atunci... O plângi, Te ustură durerea mai al dracului decât orice pe lumea asta. Dar n-O vorbeşti. Durerea din iubire moartă nu se vorbeşte. Se doare.
Amărăciunea îşi cască hăul precum pământul groapa. Sunt cele două găuri, din pământ şi din sânge, ce se vor vrea umplute, acoperite, lăsate, uitate. Sunt două şiruri de lacrimi ce-şi curg traiul prin vene şi prin crăpături de pământ uscat. Sunt două feţe ce-şi aduc aportul la tot travaliul trecerii din fiinţă în nefiinţă şi te forţează să te laşi mascat. "Cine bate la uşă? Pune masca."

Din puţinu' ce am spus, se înţelege lesne prin ce trece cel părăsit. Cel lăsat să privească şi să-şi plângă propria relaţie. Eu personal am trecut de curând prin asemănări de fond. Şi acum, şi mai devreme, şi mult prea devreme pentru cât de verde eram. Mihai este cel ce-mi plânge "moartea", privită prin geamul murdar al timpului nevalorificat şi al negurilor de râci, uri şi tribulaţie. Amarul viu se duse. Amarul amorf acum se digeră.
Acest amar e poate cel mai greu de lăsat să treacă; şi unde mai pui că dacă-l zgândări, mai tare te chinuie.
Îi este poate cel mai greu celui lăsat să privească. Între "a fi" şi "a nu". Între "pe" şi "în" pământ. Fix pe muchia cumpenei. În astfel de momente apari tu, cel fără mască, fără frici, fără control şi fără puteri. Direcţia pe care o apuci este dictată de cine eşti fără să fi ştiut. Şi aşa afli cât şi cum ai iubit, cât şi cum eşti, cât şi cum poţi şi cât şi cum zbori. Ăsta e poate singurul aspect bun al suferinţelor. Că afli adevăruri. Sau doar Adevărul, că parcă Ţuţea zicea că există un singur adevăr, nu mai multe, nu adevărul meu, adevărul tău, ş.a.

Acum, pentru cel lăsat să moară, vestea morţii se anunţă cu mult mai devreme decât momentul fizic în sine. Există un instinct al morţii în toate fiinţele vii. Şi eu mi-s om şi relaţia mi-e vie. Retragerea dintre cele vii petru a o lăsa să moară e poate şi mai tristă şi mai adânc chinuitoare. Căci îţi faci pregătirile când încă simţi, când încă vezi, când încă-l ai alături, când încă e acolo. Când încă amintirile frumoase sunt de pus în ramă şi nu în albume sau în cutii de aruncat. Când încă eşti viu. Lucid. Omul, singura fiinţă care are conştiinţa propriei sale morţi. Şi, deşi pare un pic tras de păr, când iubirea şi omul tău de lângă, îţi umple existenţa aşa de mult încât să te confunzi uneori cu el... atunci când îţi moare iubirea şi relaţia, e ca şi cum ai muri şi tu un pic. De-aici vine chinul în doză dublă. Nu te mai întreabă nimeni dacă vrei pahare separate. Paharu'-i dublu şi cu o singură toartă. Nici râsul nu te mai pufneşte din stupefacţie. Poate doar din jale. Căci totul doare. Lipsa, amintirile, răceala pământului ce-şi va acoperi gaura, sufletul ce-şi va tăia aripile tocite, sângele ce-şi va vrea din nou fluiditatea şi mintea ce-şi va vrea din nou limpezimea. RIP, you have been loved.

[sul = sfârşeşte uneori linia]

Poveşti de adormit fetiţe

2007-06-25T23:07:00.000+03:00

Cred că până la urmă nu toate vieţile se desenează ca-n filme sau în poveşti.

Cînd eram mică, ascultam poveşti cu fete de împărat apărate de Prinţul-cel-mai-prinţes dintre toţi. Eram fermecată de frumuseţea prinţeselor, înţelegeam că pe lîngă părul lung şi bălai şi ochii (mereu) albaştri, erau deopotrivă de importante şi rochiile dichisite şi materialele vaporoase. Mai mult, glasul şi pasul lor uşor erau puse la loc de cinste în felul în care le priveau prinţeşii ăştia curajoşi şi puşi pe fapte măreţe. Deci cam asta trebuia să faci ca să se îndrăgostească de tine prinţu'. Să fii frumoasă, îngrijită, să iubeşti natura şi să cînţi divin. A, să nu uit de prinţesa cu "nici călare, nici pe jos, nici îmbracată, nici dezbracată" , cred că era Fata Împăratului cea Isteaţă (na, că nici ea nu-i măcar deşteaptă!), care e singura prinţesă atipică în peisajul ăsta plin de tipare.
Cum aici e punctul de pornire în viaţa unei fetiţe, pică cam greu cînd te uiţi în oglindă şi vezi că ochii-ţi nu sunt aşa albaştri, părul nu-i lung şi mătăsos şi mama n-are bani de rochii "na! picaţi toate de ciudă!" Cam greu să te faci mare şi să descoperi că nici băieţii nu-s prea interesaţi de rochii, că pe ei nu i-a cuprins fiorul nici unei poveşti cu prinţese, că balaurii par mult mai speciali, că visele lor se împlinesc cînd ţipă "Ceaaataaa lu' Piţigooooi, dai în unuuu, ţipă dooi! Pac! Pac! Banii sau viaţa!"

Dezamăgirile astea ţin pentru unele dintre noi (şi da, şi pentru mine) până prin tinereţe, când te înfurii şi-ţi zici hotarâtă "stai aşa că nu-i aşa! Cât să-i tot aştepţi şi cât să tot zâmbeşti cu condescendenţă-de-bunicuţă-binevoitoare?!" Cam asta îţi rămâne de făcut dacă nu faci praf banii lu' tata şi arşice inima lu' mama ca să te duci în discoteci, să întâlneşti tipi bine şi s-o pui de-o relaţie. La facultate băieţii sunt prea prinşi să strălucească şi să aibă relaţii pasagere, la serviciu e mereu nasol să te combini, p'afară e plin de tipi-împerecheaţi-deja, de grupuri de "animale" ce nu ştiu că bumerangul nu se întoarce la ei de proşti-ca-noaptea ce sunt... Şi ce faci? Aştepţi.

Se plictiseşte până şi apa Dunării să tot curgă până apare un El. Zici că avea naşă-ta probleme cu burta când ţi-a făcut prima baie şi "yes! în sfârşit! Am terminat-o cu singurătatea asta lipsită de fecunditate, amorfă, apăsătoare". Începe ceea ce mai toate ştim că ar trebui să se întâmple între un băiat şi o fată. Aici vroiam să ajung. Pentru unele dintre noi, se conturează în realitate acea imagine primară, gen dreamy, cu care am pornit în viaţă. Pentru unele dintre noi însă, nu.

Acum, cine ar sta să citească, şi de fapt să şi scrie, despre bucuriile şi împlinirile unei femei fericite? E (cu adevărat) interesant să scrii despre depresia care simţi că se târăşte pe pielea ta precum amintirea boului care se freca de tine în autobuz şi căruia nu-i păsa de nici un fel de gesturile tale disperate de a-l face să plece de lângă tine. Ştiu, cunosc bucuriile mersului cu RATB-ul. Te simţi... violată. Cam ăsta e turbo-sentimentul care apare când vezi că viaţa ta nu prinde conturul poveştilor de crescut fetiţe: de murdărie ce nu se spală. Tot aşa cum îţi vine, dacă ai avea putere, să-i crăpi capul boului pentru că aşa ceva NU SE FACE, aşa îţi vine să-ţi crapi nu ştiu exact ce pentru că NU SE FACE să nu-ţi iasă amorurile de la peste 25 de ani.

Urmeaza gama de întrebări: ce nu am făcut bine? Rochii? Check. Părul? Check.

Ich Will (Rammstein)

2007-06-25T15:27:00.000+03:00

Pe fir de praf am păşit şi... nu-i drum pe care să n-o fi luat şi să nu mă fi apucat de mână. Cu forţă şi mi-a îngheţat sângele în vine. Momente când nu pot face un pas, în care respiraţia îmi stă înăuntru, în care privirea e fixă. Stau rece ca piatra şi aştept să-mi dea drumul. E albastru. Catifelat şi lucios în lumina atât de rece a lunii precum gheaţa-i din priviri. Opreşte sânge, viaţă, suflu, timp.

Follow me into this madness

2007-06-19T11:02:00.001+03:00

Distinsul fulg de nea, odată picat din puful protector al norului-părinte, se vede atras cu o forţă de nestăvilit către pământ. Nici nu se desprinde bine din siguranţa stratului diafan de aer, că şi intră în picaj. Ar vrea 'napoi, dar noru'-i negru de supărare! Mai bine-n jos, că vin şi alţii.

Perpectiva nu-i ademenitoare sau, cel puţin, liniştitoare. Curenţii de aer sunt prea puternici, unii fulgi de nea coboară în grup, alţii sunt foarte-foarte dezvoltaţi, din pământ răsar adesea şi nişte ridicături imense care scurtează simţitor distanţa până la pământ. Sentimentul de nesiguranţă e gata instalat în ochii stimabilului fulg de nea. Şi sincer, e mult prea la-nceput de drum. Dar vremea se păstrează rece.

Trece o secundă. Îl fură un curent de aer ce-l duce unde nici nu s-aştepta. Ameţit niţel de vria în care intrase, îşi fixează privirea, zăreşte o fulgă de nea mai plăpândă decât el, se luptă, dă din coate, i se pare că ea e. E pierdută-n spaţiu. Pluteşte. Şi dă-i şi luptă s-ajungă acolo... dar nu-i putere. Se uită la neîndurătorul nor, dar ignoranţa sa este vădită. Ei bine, se ambiţionează, îşi strânge tot curajul şi îi înfruntă pe ceilalţi. Reuşeşte să se apropie. Ciudat moment de relaxare, de parcă nici vântul nu mai suflă, nici fulgii nu mai cad, nici norul nu-i deasupra! Fulga e mută însă. Nu-l recunoaşte, nu-l alungă, nu-l primeşte.

Cad peste el clipe stânjenitor de lungi şi dureroase. Vorbe nespuse, fapte neîmplinite. Resemnare.

Vântul se pune pe urlat şi-l mută rapid pe verticală, să-i aducă mai repede pământul sub cristale. Nu vede, nu aude. Alunecă involuntar. E lovit cu răutate de alţi fulgi. Nu înţelege. Mirarea lui crescândă şi urmele lăsate îi transformă existenţa în cristale şi mai dure. Ciocnirile repetate dau naştere unor tăişuri ce nu le-avea şi parcă-i poate lovi şi el pe ceilalţi.

Se simte unic. Pregătit. De neoprit. Răspunde suflului cu îndârjire. Îi lasă pe-ăia fără dantelă ca şi cum o meritau. Nimic nu-i poate lua sclipirea. Acum el călăreşte vântul. Îl dirijează. Îl comandă. Îl supune. Al lui e. Nu se opreşte. Se roteşte necontenit, se învârte până nu mai discerne. Nicio diferenţă din lume nu-i spune nimic, niciun rău nu e prea mare, nicio rană nu-i de-ajuns, niciun bine nu e primit, nicio piatră nu-l răpune.

Strivit de forţă, trunchiat de drum, străpuns d-eşec, bolnav de furie şi ură, îmi stă acum cu mintea vie şi-mi plânge arsele icoane. Nu-şi poate stăpâni durerea. De ce şi pentru ce? De ce-am aflat deja. Dar pentru ce?

"N-a fost să fie".

Thought of a new word...

2007-05-28T17:39:00.001+03:00

I thought of a new word today: javationship. A javationship looks like a typical relationship between a man and a woman, along with that normal range of feelings: love, (be)longing, passionate discussions, likes and dislikes. The whole shabang (aka the very first line of code in a PERL program. Usually it appears as follows: #!/usr/bin/perl).
We all know that any relationship ends up in setting some rules, rules created by mutual understanding and followed, more or less, for the sake of the other partner's well being. This doesn't transform the newly reformed relation into a dictatorial one as long as there is understanding, communication, patience and forgiveness.

So what differentiates the javationship from a normal non-dictatorial relationships? It occurs between a Java programmer and a humanoid, for it follows this one simple rule: if... then... else. As simple as that. Cute, huh?

:-/

2007-05-25T18:02:00.000+03:00

Nicio părere din lume nu merită respectată, doar pentru că e o părere. Singurul care merită respectat este adevărul. (C.P.)

Who would have thought?

2007-05-21T09:31:00.000+03:00

Mi-s cei din jur precum lianele din junglă. Şi trec prin viaţă precum o umbră se fereşte de lumină. Sunt mulţi, neatenţi, răutăcioşi şi, neapărat, egoişti.

Eu port un dor cu mine. Dar unde-l duc?

Orice altceva decât să scriu

2007-04-03T09:25:00.000+03:00

Să cânt la vioară o furtuna de vară, să pictez vraful de imagini care-mi bântuie mintea, să mă mişc pe Sari Gelin, să privesc firul de nisip din deşert cum se plimbă prin vânt în loc să se aşeze la Soare şi să se transforme în sticlă, să-mi aduc aminte cum obişnuiam să zâmbesc magnoliilor proapăt înflorite în aprilie, să mă ascund în cărţi necitite, să mă uit la nori şi să vreau să fie ploaie, să beau apă şi să vreau un măr roşu, să pricep că-i primăvară doar când mirosul ierbii mă trage aproape de gardul bisericii albe şi mă îmbată, să pipăi piatra de munte, să dresez zâmbind valurile Pacificului, să plec în Cuba, să număr urmele pe plajă şi scoicile dintre ele, să deschid toate ferestrele...
Primăvara asta... În fiecare an mă uimeşte cu seninătatea ei. Anul ăsta nici nu o bag în seamă. Ar fi trebuit să fie ea "şi mai şi" decât sunt eu ca să-mi mai spună ceva.
... încep cu "ar fi trebuit"... no, sunt prea multe "ar fi trebuit"-uri ca să-mi neliniştesc neliniştea şi mai mult.

Te-am mai întrebat, suflete, când ţi-e ţie linişte?

Aproape un an mai tarziu: cand gasesc toate anotimpurile, toate formele, toate spectrele si gamele muzicale, cand stiu toate limbile pamantului si inteleg teoria stringurilor.

Dor

2007-02-20T13:52:00.000+02:00

Plânge sufletul în mine
după ce-am putea fi noi!
De-aş fi acum lângă tine
şi de-am fi numai noi doi...

Ţi-aş sorbi din ochi tot trupul,
te-aş prinde şi ne-am juca.
Buzele, ochii şi gâtul
pe rând ţi le-aş dezmierda!

Am porni apoi agale
pe un drum de noi ştiut,
mână-n mână pe o cale
către un nou început.
(Mihai)
.......................................................

Şi de-ar fi să tot croim
dragostei şi-al firii drum,
Am avea acea-mplinire
Ca şi Phoenix, cea din scrum.

Şi de-ar fi să te ador
Precum Soarele zăpada
Te-aş pluti ca într-un zbor
de la noi de-aici la Praga.

Şi de n-aş şti cum şi cât
În ce fel te simt, te-ascult,
Aş cam crede că, cumva,
Dumneata vrei ţâţa mea.
(Adnana)

MAC

2007-02-06T15:19:00.003+02:00

Indiferentul se întâlni într-o bună zi cu Nesătulul. Chiar atunci a zburat un papagal pe lângă ei şi le-a dat buna ziua. Nesătulul îl salută reverenţios, pe când Indiferentului îi sticliră ochii. A lehamite?... "Încă unu ca ăsta şi mă duc să vărs". Nesătulul îl auzi, dar nu spuse nimic. Îl lăsă să creadă că-i spiritual şi-şi văzu de frecatul mentei mai departe. După o vreme, nu s-a mai putut abţine şi s-a apropiat de Indiferent. Încet, fără să mişte nici măcar fir de iarbă:
- Telenovelele sunt cele mai interesante chestii, nu spui?
- Nu ştiu. Sunt speciale, zise parcă indecis Indiferentul.
- Aşa ca tine, fu replica Nesătulului.
- EU? Nu ştiu, nu m-a interesat vreodată.
- Vrei să-ţi găsesc nişte muzici numa' bune de fredonat?
- Vrei să mă fredonezi...
- Hai să nu! (cap ou pas cap)
- Mea culpa atunci, zise Indiferentul.
- E un mod foarte plăcut de a-ţi recunoaşte vinovăţia - afişă Nesătulul un zâmbet maliţios.
- Şi tu nu?

- Vezi tu felina aia neagră de acolo care stă la pândă? întrebă după o vreme Indiferentul.

- Mda.
- A sărit din copac şi-a accidentat papagalul de mai devreme. Ăla de n-ai vrut tu să-l saluţi.
- Şi?
- A fost o vreme când vroia şi el să fredoneze. Acum însă i-au slăbit corzile vocale şi nu îi mai ies din cioc decât frânturi de sunete.
- Indiferent? Sau doar aparent?!
- Aşa ai zice, nu?
- Te rog răspunde la ceea ce te întreb. Nu mai te face că nu pricepi!
- Bine. Alihan Samedov îţi spune ceva?
- Daaa, telenovele?!?
- Bravo.
- Cum altfel aş putea să-mi dau ochii peste cap?
- Nesătulule, n-ai vrea să ne jucăm un joc?
- Cum să nu? Se poate?!
- Bine. Tu ai să fii papagal şi eu cracă. Vrei?
- Şi ce trebuie să facem?
- Să cânţi precum pasărea-spin. O ştii prea bine, nu?
- Fireşte, zise Nesătulul în multa-i mândrie, uitând soarta acestor păsări: cântă cel mai nemaiauzit cântec de pe Pământ, o singură dată, căci gâtlejul le este străpuns de propriul spin... chiar in timp ce cântă.
- Atunci cântă. Pe îndestulate şi fără ocolişuri. Aşa, ca şi cum îţi pasă.
- Mac-ac... ma-Ac-C... - ciudat lucru, dar asta fu tot ce putu Nesătulul să fredoneze. Felina îl fixă, îl pândi până la prima inspiraţie şi îi crăpă capul cu unul din colţi.

Indiferentului îi fac placere cărţile. Dar nu dintr-acelea care se vând în librării, ci din cele citite cu aparentă nesăbuinţă. Şi cartea de astăzi fusese "Un om sfârşit" de Giovanni Papini.

Un gând...

2007-01-31T13:31:00.000+02:00

Uneori inteligenţa este la gleznă şi glezna ta gândeşte foarte profund.

Joaca de-a inima

2007-01-26T10:50:00.000+02:00

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată. (NS)

........................................................................................

Doare, şi eu ştiu că doare şi vreau eu să doară.
Doare şi-o aud întruna şi nu mai vreau să doară
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar durea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea doare, şi eu ştiu că doare, şi vreau eu să doară.
O aud întruna, până nu mai vreau să doară.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

.............................................................................................

Iubește, şi eu ştiu că iubește şi vreau eu să iubească.
Iubește şi-o aud întruna şi nu mai vreau să iubească
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar iubi miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea iubește, şi eu ştiu că iubește, şi vreau eu să iubească.
O aud întruna, până nu mai vreau să iubească.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

.....................................................................................................

Învață, şi eu ştiu că învață şi vreau eu să învețe.
Învață şi-o aud întruna şi nu mai vreau să învețe
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar învăța miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea învață, şi eu ştiu că învață, şi vreau eu să învețe.
O aud întruna, până nu mai vreau să învețe.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Obedienţa minţii şi clocotul sângelui

2007-01-26T08:16:00.000+02:00

Lanţul ăsta monoton - numit viaţa-dintre-Viaţă, nene! - se frânge brusc când ne-am trezit că-i unu noaptea şi noi tot stăm de vorbă. Şi asta-n timpul săptămânii! Apare liniştea complicităţii. Mă simt de parcă trag chiulul de la ore şi m-a găsit profa fumând. Vorbesc cu spor odată ce realizez asta şi, pe la două şi-un pic, am o revelaţie. Importantă pentru mine, dar nu ne priveşte acum subiectul. Important este că, după asta... mi-a ridicat privirea din pământ. Cu o tăcere. Ce m-a-ndemnat la evadare.

"Ce e cu tine acolo jos? Tu vorbeşti serios? Am înţeles multe, dar... Hai, e ora 3 deja! Nu vrei clătite?"

And off I ran.

Acum, că am exemplificat, aş vrea să tac un pic, să-mi văd de zâmbetul de pe faţă. Trecut-a ceva timp de-atunci, de când zâmbeam pentru că nu-mi păsa câtuşi de puţin de toate constrângerile omeneşti. Şi nu fac atingere la cei şapte ani de-acasă. Zburdam ca orice adolescent; liber, drastic, cu privirea triumfătoare şi surâs în colţul gurii. Nu-mi păsa. De cine să-mi pese şi, mai ales, de ce?! Bine, aveam şi eu, ca oricare altul, poveştile mele... Dar în ceea ce-i privea pe restu', nu mă interesau prea tare. Aveam un drum în minte şi pe el pluteam. Încrezător în mine, nesigur de nimeni în afara mea.

"Facem nişte clătite?" m-a întrebat într-o doară. Da, răspund puţin uimit de situaţie. Clătite? Fie... dar să nu se mai repete. Şi uite că s-a repetat. Şi-ncet încet, simţeam cum toată tencuiala mea se curăţă de pe tot ce eram eu şi am rămas gol goluţ în faţa ei, fără să-i spun vreodată ceva. Când m-am văzut pe de-a-ntregul, am plecat. Trebuie să fug, s-alerg, să uit, să nu ştiu. Deja-mi simţeam drumul mult mai aproape de tălpi. Venit-a şi vremea studenţiei. Tot gol eram. Naked, cum zice arabul. Privirea fixă, gât încordat, ruşine de propria-mi goliciune, teama de a nu fi prins aşa... M-am apucat de treabă şi mi-am amestecat un strat gros, să reziste! Mai ales la clătite.

Mergea. Cu toată precauţia mea, cu toate celelalte ale lor, treaba mergea. Deja-i ocheam rapid pe cei ca mine, fără discuţie, dar nu mă mai simţeam vulnerabil. Eram stăpân pe mine şi în priviri aveam scântei. Nu neg că am avut şi unele avantaje cu ele... Cu fiecare cucerire, cu fiecare întâmplare, cu fiecare lovitură, simţeam cum stratul meu se zguduie, dar nu se crapă. Mă ascundeam şi mai bine. La frica asta ajunsesem. Gândul de a mai vedea încă o dată acea privelişte mă scotea din toate răbdările. Bun, mi-am spus, e cazul să păşesc concret pe-asfalt şi să-mi testez puterile. La primul pas, nu s-a petrecut nimic ciudat. Fireşte, am mers mai departe... şi m-am ciocnit de-un ou. Norocul meu. S-a spart fără să-mi dau seama şi-am şi plecat în grabă. Abia apoi m-a tras ceva înapoi şi m-am uitat în urmă. Aici a fost momentul cheie: în timp ce mă uitam la coji şi m-a durut de am urlat când am văzut ce am făcut, s-a prăbuşit cu mine toată lumea. Ce strat, ce drum, ce frică, ce ruşine?! Nu mai simţeam, nu mai credeam, nu mai vroiam, nu mai puteam nimic. Şi-atunci, când mi s-a mai domolit fierberea, m-am hotărât să-mi văd de drum ca toată lumea: cuminte şi cu capul pe umeri.

Ce vremuri de dulce inocenţă au fost acelea!... Şi-acum zâmbesc când mi-amintesc cum învăţam aproape habotnic cum să exist fără sa fiu eu. Astfel, urmând legile scrise şi nescrise ale lor: mi-am luat o fată de prin oraş cu tot ce-i trebuie şi mi-am văzut de drum, n-am mai intrat pe şantier decât ocazional, să-mi perfectez mici neajunsuri, m-am lăsat modelat de rigorile raţiunii şi ale relaţiilor între oameni ca să pot supravieţui onorabil, mi-am pus perdea la ochi şi-am învăţat comenzile şi, de ce nu, m-am zbătut să fac faţă unei competitivităţi de tip câinesc. O vreme mi-a fost excelent. Dar ştii senzaţia pe care o ai când ţi se micşorează stomacul de foame şi-ncepe să te doară până te încovoaie? Şi mă durea din ce în ce mai des, nu mă slăbea deloc.

M-am dus la vechile unelte şi m-am mai întremat. Dar n-a durat. Ceva îmi clocotea în vene. Ceva se tot zbătea să iasă. Nici eu, în propria-mi credulitate, nu înţelegeam ce se întâmplă. Cu mintea nu puteam pricepe. Cât chin a fost să mă ignor şi-atunci: "Ce mai e şi asta?!" Mi-era o poftă de clătite!... Dar cui să spun şi cine să priceapă. E prea târziu şi nimeni nu împarte-o porţie acum. "Nu se cade, ce-o să spună X, cum o să se simtă Z, ce-o să creadă restul!?!". Nu-ţi e permis să pleci din joc cu demnitate. Sunt reguli ce nu se vor frânte. Nici timpul nu-ţi permite să judeci pofta ca atare, că nu-i al nostru. Dar nu e foame ce mă roade, ci sângele-mi ce curge-n vene!

Bun, m-am trezit acum din vis şi-am revenit la realitate. Clătitele de ora 3 (dimineaţa) rămân periculoase, şi prin urmare interzise. Şi-apoi m-am şi obişnuit aşa, şi ceilalţi par să se descurce...

E despre tine.

What book am I?

2007-01-25T11:27:00.000+02:00

You know... you asked me at some point, last night, what book you were. The first and single title that came to mind was "Un Uomo Finito" and so I told you my resolution. But I wasn't sure. It didn't feel perfectly right. It was from the top of my head... True enough I did not know, but just perceived you. Since then, I kept on thinking if that were true. I even read the book again to see if I was correct in naming you as such. I wasn't. I don't know why no other book appeared while feeling you and trying to catch you in a title.

It's been a year since then. Only now I'm able to reconsider my position and say that no book I've ever read can describe you, can grab your being into its pages. But sounds can. I have to choose between Spring - Part 3, which also coincides with my favorite month of the season: May - and Summer - Part 1. The first choice is playful, serene, easy, joyful, loving. As you are when away from the world. The second is more dramatic, with both ups and downs, with tranquilities and storms, with crescendos and decrescendos, with calm and fury, with childishness and seriousness, with moments of meditation and brute acting. More like the daily you. This is what you are to me, in sounds...

Unable to answer your question... please take this one into consideration and know I'm still searching.

Heeeei!

2007-01-14T16:28:00.000+02:00

Când şi când mai alerg, aşa... cu mintea în viteză, spre ceva ce trebuia să fie viaţa mea. O viaţă liberă, lipsită de greutatea celorlalţi, de rebuturile şi prostiile lor. Viaţa mea, curată, liberă, plină de zâmbet, de culoare dulce şi amară pe alocuri, limpede şi jucăuşă; viaţa mea în care simt că respir, că văd esenţele, că sunt iubită fără tăgadă. Viaţa mea plină de dans sălbatic şi mişcări fulgerătoare, de gesturi ce învăluie în mister şi priviri ce ademenesc spre tihnă. Mister şi fericire, mi-e chiar numele ce-l port. Ce poate descrie mai bine ceva-ul ce trebuia să fie viaţa mea?!

Am eu Timpul meu, pe care nu am găsit să-l împart cu nimeni, deşi mi-aş dori. Timpul acela e adânc. Şi-mi curge în vine şi mă saltă din urâtul vieţii ce n-ar fi trebuit să fie aşa. E al Meu, adânc, serios şi puternic. Te poartă departe. Şi.aş vrea să-l împart. Dar cine să vină cu mine? Cine poate? Cine nu fuge, cine pricepe, cine se bucură?

Dansez cu toate greşelile inadmisibile ale baletului clasic, dansez cu pofta lacomă a Nemişcatului-din-scaunul-de-la-birou, dansez cu tinereţea ce-mi stârneşte corpul, dansez cu tot ce e mare şi frumos. Şi adevărat. Şi aşa, Viaţa îmi revine din amintire în trup şi-mi oblojeşte sufletul încărcat de mundan. Te scutură minte ageră şi paşnică, te-aprinde trup lipsit de "forme de poster", te limpezeşte suflete de copil! Joacă, dansează şi joacă din nou, până n-o mai rămâne nici praful din lipiciul asta pâclos al oamenilor care-ţi vin în cale!

Chef de dragoste, chef de dans, de joacă şi de suiş, de adânc şi serios, de minunat şi fermecat, chef de alergare şi poftă de râs, de bucurie şi înalt, chef de sănătate şi năduf de copilărie neterminată.

Chef de tine, chef de noi.

Being

2006-12-27T22:37:00.000+02:00

Nici liniste, nici calm, nici dragoste, nici vorba, nici alinare, nici prietenie. Evitare... o permanenta si tacita evitare. A intrebarilor si a raspunsurilor. Asa trec zilele cand ma paraseste. Pentru cine? Pentru el, pentru ea care i-a dat viata, pentru alta viata. Dar nu ma paraseste definitiv. Ma pune "on hold" si ma lasa acolo. Nu stiu pentru cat timp. Pana acum treceau cam doua luni si nu mai rabdam. Starneam discutii lamuritoare, defulam, provocam o miscare, ceva, orice. Ne desparteam. Revolta mea era prea exagerata, prea multa, prea infoiata. Nu obtineam nimic.
Acum... am sa astept. In tacere. Nu asculta nimic din ce spun. Nici o vorba. Este doar el, cu capul lui. E singur pentru ca asa vrea el. Si uneori mai greseste. Si cand greseste si ii spun: "eu ti-am spus atunci...", se face ca nu aude. Tace si priveste inainte, evitand orice discutie, orice privire, orice contact. Alteori, vine si ma ia de mana sau ma saruta pe obraz, parca sa vada cum e primit gestul lui. Test: "Care e starea lucrurilor?"

Asa cred ca se comporta un om care vrea sa fie parasit, dar nu sa paraseasca. Vrea sa fie singur, sa stie cine e, sa-si aduca aminte cum era, cum vroia sa fie, unde vroia sa ajunga. El! El cu el, si apoi cu altcineva, cu altii. Dar nu cu mine. Acum conteaza numai el. Nu uita pe nimeni, e atent cu toti, dar rece. Nu admite nici o discutie despre "ce e cu tine" (pentru ca nu raspunde, ocoleste sau evita), insa permite accesul la starea lui sufleteasca doar ei, de care nu poate ascunde nimic si si acest acces e limitat doar la priviri scurte si adanci, cu talc. Aceleiasi ei.

Undeva unde e doar el... Si anul trecut a facut la fel. Decembrie, ianuarie, februarie... trei luni trec foarte greu cand fiecare intalnire e o lunga tacere. Ne-am despartit si parea ok cu asta. Era chiar ceea ce avea nevoie, cu conditia sa nu fie el cel care spune "gata". Sa o faca celalalt si el sa fie absolvit de orice. Sa faca altii treburile murdare. Nu e de el sa se coboare. Mai bine sa o fac eu, el sa sufere din cauza"fetitei aleia", sa se vindece cu constiinta curata si sa o ia de la capat, cu altcineva, curat, fara greselile trecutului. Pentru ca si atunci sa le repete si sa fie convins ca nu e iubit si ca e mai mult vina ei. Mereu singur, mereu avid de iubire; mereu ascunde, mereu regreta. Maine vom fi in Praga, ca doi indragostiti. Ironic, nu?

Când să îmbătrânesc şi eu mai bine, ups!

2006-11-20T03:54:00.001+02:00

Inspiraţie: "Oamenii mari te obligă să îmbătrâneşti odată cu ei, în acelaşi ritm cu ei. Oricât aş vrea să rămân tânăr, nu pot, nu te lasă."

Mish

Dap. Odată ce a trecut vremea adolescenţei, apar pretenţiile de a te comporta matur, că doar "nu mai sunteţi la liceu". Odată ce a trecut şi perioada facultăţii, trebuie să te ajustezi ca să te integrezi la serviciu, că doar "aşa e, e greu... dar trebuie să câştigi o pâine".

Nu-mi mai aduc aminte atât de bine cum erau zilele mele când eram adolescentă. Nu le-am scris şi acum e prea târziu. Nici de când eram studentă şi nu mă duceam decât la cursuri sau la bibliotecă - restul ieşirilor făcându-se clandestin, prin chiul în grup. Dar cum arată acum că sunt om mare, asta pot s-o fac. Ecce!

Dimineaţa când mă scol.

Linişte. Aerul uşor mai rece decât în restul zilei. Mă uit pe geam (de la etajul 8) şi văd hai nu jumate, dar măcar un sfert de Bucureşti, cu indulgenţă. Ziua pare că încă n-a-nceput. În bloc, lumea pare fie că doarme, fie că se trezeşte cu grijă să nu-i deranjeze pe ceilalţi. Mă mişc fără să fac mult zgomot, chem liftul şi cobor. Exact cum mă aşteptam. Linişte deplină, respiraţia mea caldă îmi umezeşte vârful nasului - doar e noiembrie, câteva lumini aprinse la bucătărie, câţiva vecini-"bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură" care, parcă în şoaptă, îşi pregătesc maşinile să se ducă la muncă, pomii tot la locul lor vegetând încă a somn, păsări ce zboară-n grup căutând de-ale micului dejun, câinii-nconvrigaţi tot pe sub maşini, câţiva kinderi cu ghiozdanul în spate se duc la şcoală... Trăiesc un sentiment plăcut de "toate-s la locul lor", de orânduire, de comunitate. Mi-e bine, mă bucur de lumina tot mai clară a soarelui, de încă o zi. Mai las în urma mea o privire către blocurile mele calme, îi fac mamei cu mâna, zâmbesc în sinea mea şi purced. Depăşesc cvartalul de blocuri şi mă-drept spre strada principală.

În drum spre serviciu.

Acolo vuiet. Zgomot. Mă uit să văd de unde-i. Aaa... din intersecţie. "Iar s-a blocat intersecţia" îmi spun, ştiind dinainte ce-nseamnă asta. Aglomeraţie, larmă, lupta să traversez nevătămată intersecţia , să ajung în staţie, aşteptarea maşinii, altă luptă să apuc un loc pe scări, apoi să ajung să mă ţin de-o bară, împuţiciunile ălora dinăuntru şi mersul "din 5 metri-frână-cade o grasă pe mine-în 3 metri-frână-îmi iau un cot în cap" până la următoarea staţie. Dar să nu mă reped şi să prezic eu cum va fi. Ajung în intersecţie.

Ce să vezi?! Oameni care se grăbesc să ajungă la serviciu cu maşinile personale, având un singur scop: de a şi-l îndeplini scuzând orice mijloace. "Trebuie s-ajung la muncă!!!" îşi spun până la furie în sinea lor, probabil folosindu-se de tehnica aia americană de automotivare, cu "repetă obsedant ceva până ajungi să şi crezi, şi ţi se va îndeplini". Bucureşteanul ştie ce vrea şi cum să obţină. Guess what? Mai toţi bucureştenii gândesc la fel. Şi cum mai toţi bucureştenii au maşină personală şi mai toţi au acelaşi gând, guess again?! Se blochează intersecţia. Şi-apucă-te şi presează-l p'ăla care ţi-a tăiat calea, p'aia care nu ştie să conducă - "Ce stai, fă, ca vaca şi-aştepţi? O aştepţi pe mă-ta! Bagă-te în faţă, tuta dracului! Cine ţi-o fi dat carnetul ăla?!". Trebuie să însişti, "că cu dobitocii ăştia care au carnet, nu mai ajungi la destinaţie" îmi zice un taximetrist (în viaţă) în timp ce claxona continuu. Mă ameţesc cu viteza lor, cu vulgaritatea lor, furia necontrolată şi, mai ales, cu indiferenţa pe care o arată iminentei accidentări a pietonilor, simplei prezeţe a poliţiştilor de la circulaţie, ba chiar a maşinilor celorlalţi şoferi şi, la urma urmei, oricui nu reprezintă propriul interes. "Dă-l, bă, dreacului! Care-i problema?"

La serviciu.
Toată lumea, quiet as a mouse, semnează condica, să nu cumva să-l vadă şeful şi să înceapă distracţia mai devreme de prima cafea. "Dormi, bobor, totul este în regulă!" se aude vocea directorului pe hol. Nimeni nu mişcă. Toţi sunt maxim responsabili la învârtitul zahărului în licoarea de dimineaţă. Trec aproximativ două ore până încep să se deschidă uşile în stil "haţ! te-am prins! ce făceai?!"Nu-s normali, nu? Mai departe, tot "boborul" ştie ce cuprinde o zi de muncă.

Dar să trecem mai departe:
Spre casă. Pleci, uşor năuc, spre "ta-taaaa! 385" şi aştepţi cam două telefoane către iubit, unul către mumă şi încă vreo 3-4 sms-uri către diverşi. Te uiţi chiorâş şi vezi că "ta-taaa! 385" nu vine. Te întrebi cu voce de copil "să fie gaură neagră la Unirea, de tot se duc şi nu se mai întorc?!" Dar nu, ecce 385-ul tacticos, vesel şi burduşit de pipălşi; mulţimea deja acumulată se buluceşte în dulcele-i stil spre (aparent) unica uşă şi ... si dă-i si luptă! si dă-i si luptă! "Iaţi femeie părul din nasul meu!!! Da' unde vrei, dom'le, sămi ţin geanta, între picioare? DA! Nuu, sunt în 385, vin acasă. Ce? Da, vine mama şi mergem săţi iei bluză ca aia a lu' aia de la 3. Nu, că ne dă tata bani. Da, ţil dă mama. Na, Costele! Au, paştele mamii voastre de proşti, că vaţi mutat toţi în 13. Da, Mariano, ce face, tată? Da, venim şi noi acum. Nu, na luat, am luat nişte cartofi, salată, ceapă şi nişte carne. Da, aia cu volane e... stai, mamaie, că te caută moartea acasă şi tu eşti prin 385...da, tată, zi, e bine, da. Hai, te pupă tata. Ia, Gino." Acum, io ce să fac... să îndrăznesc? "Coborâţi la prima?" Dea! Faceţi loc, coboară domnişoara! Blândă mi-e privirea după ce apuc drumul spre casă, împleticite mi-s picioarele după ce le-am forţat să stea ca balerinele pe ponturi, smulsă mi-e haina de pe umeri, căzut mi-e de pe umeri neînfricatul pavază-ghiozdan şi ce dor mi-e de acasă!

Dar nu, întâi e câinele de la Fornetti, ăla aproape ciobănesc, apoi e ăla dintre blocu' cu manele şi parcare şi, la urmă, deliciul meu, "the crazy dog" sau Tarkan - Habibi - Vishnu - Brahmaputra - cum-l'o-chema(că-i ceva oriental sigur!). Trec repede, mai în viteză decât de obicei, ajung la scară nemuşcată, scotocesc cheile, intru şi nu merge liftu'. Iar s-au mutat unii şi nu i-a învăţat nimeni că mobila nu se cară cu el. Şi, Doamne, pân' la 8 sunt 184 de trepte şi 120 de paşi! Descurajată, obosită, umilită, încarcată, nemâncată şi cu ambâţ, apuc drumul treptelor şi, la final, deschid uşa casei mele. Arunc şi haină şi ghiozdan unde s-or nimeri, cotrobăi după pachetul de ţigări, mă-nfig în cafeaua aburindă de pe masă (trăiască mama!) şi trag primul fum. "De ce-ai plecat, de ce-ai plecat, sunt vinovat, sunt vinovat, nu mă lasa, iubirea mea" aud din blocul de vizavi şi-mi vine să las toată splendoarea mea de educaţie şi să. Ce! Să ce să fac?! N-am. Tac, îmi iau cafeau şi ţigara, mă duc ţintă la calculator, pun căştile pe urechi şi ascult întreaga gamă Etta James-Glenn Hughes-B.B.King-Samedov-Peter Green, ş.a.

Citesc, scriu, vreau să mă rup, deschid cutia viorii şi mă răzgândesc; vreau să pictez, dar lumina deja s-a dus; vreau să dansez, dar stau la bloc şi nu e spaţiu cât pentr-o sală de balet; aş vrea să mă plimb, dar el e încă la muncă şi parcurile-s oricum pline ochi de babe şi copii zgubilitici. Ce-mi rămâne de făcut? Cum să cresc, cum să menţin, cum să opresc?!

Ups, plec la Praga!!!!! Salutări şi n-am cuvinte!

In Search of Sunrise/Tiesto - scris pe 30 martie 2006

2006-11-15T17:51:00.000+02:00

Soare. E cald. E vară. E tihnă. E bucurie şi e chef de viaţă. Şi mulţi copii ce n-au grija valurilor şi câţiva pescăruşi ce n-au grija copiilor de pe malul mării. Malul meu.

Mă duc repede pân' la ei să-i văd cum caută curioşi scoici şi melci dintr-ăia mici şi maronii. Le-am dat lor bucuriile astea. Mie nu-mi mai trebuiau. Le văd în fiecare zi din an, iar pe copii îi văd doar când e vară...

S-o iau pe val, pe valul ăsta... nu! Am să-l iau pe următorul, căci se va sparge la mal şi va atinge în joacă degetele mici ale puilor de om care abia azi fac cunoştinţă cu mine. Ce fericită sunt! Abia îmi mai dezmorţesc şi eu curenţii şi algele vechi de-un anotimp. Auzi tu, să vadă şi să nu creadă... "marea vine tip-tip-tiptil şi te udă la degete, cu apă caldă şi apoi tot ea fuge înapoi în larg! Ce şugubeaţă mai e şi marea asta!" Ce-am mai râs de ei...

Dar gata, m-am jucat destul cu copiii şi surprinderea din ţipetele lor. Acum vreau să mă retrag un pic pe lângă stânca aceea îndepărtată de mal. E o bucată mare de piatră, mutată de valurile mele de-astă iarnă, cele mai puternice din an! Mă duc să stau acolo, să îmi admir lumea şi să mă bucur de Soare. Frumos e Soarele când vine pe la mine...

Nu, nu, nu! E cineva acolo. Un băiat. Stă singur pe stânca mea şi parcă ascultă ceva. Pe mine? Nu prea... parcă o muzică ce se-aude numai în urechile lui. Stă cu ochii pironiţi în apă şi nu mişcă. De ce-o sta acolo singur, cu braţele înfăşurate pe trup şi cu ochii pierduţi în adânc?! Deja l-a zvântat Soarele. De cât timp o sta acolo? Şi cum l-o chema? Îmi place de el. Are ochi mari şi calzi, trupul mic, dar puternic. Degajă siguranţă şi încredere în sine. Ce mi-ar plăcea să stau de vorbă cu gândurile lui... Ia uite ce degete mici are la picioare! E delicat... O fi cineva care să iubească o făptură aşa desăvârşită? L-am atins pe degetul mic şi n-a clintit. Mă face să zâmbesc. Să-l mai ating o dată. Nu mişcă... ce buze frumoase are! Mi-a zâmbit... Uite, am văzut cum... Soare, tu ai mai văzut un zâmbet aşa de frumos pe lumea asta? Nu? Nici tu?! Hmm.

- Cum te cheamă? Ce cauţi în adâncurile mele? Ce ai? Eşti trist. Ce vrei să dăruieşti parcă din prea-plinul tău? Iubire???? Ţi-e inima neîncăpătoare pentru câtă iubire izvorăşte din ea?! Ahaaaa... înţeleg. Dar n-ai iubită? Da? Şi ea ce face? Te iubeşte. Cum o cheamă? Adnana... Ea unde-i? Mă duc pân' la ea s-o văd. Am fost: citea şi când m-am apropiat de ea, mi-a zâmbit, mi-a spus "Hello" şi nu m-a mai băgat în seamă. Te căuta pe tine cu privirea. Şi ce priviri albastre are! Soare, tu ai mai văzut priviri aşa de-albastre ca ale ei? Nu? Nici tu?! Prietene, a prins vântul în zbor un "Te iubesc" de la fata-cu-cartea-în-mână, dar... vântul pe'aici nu-i destul de puternic şi mesajul a căzut în valurile mele... Cred că era prea greu de dus până şi pentru el. Şi uite, nici valul meu nu-l poate urni. Nu vrei, rogu-te, să te scufunzi, să iei tu greutatea asta din valurile mele? Mă cam încurcă. Şi nici măcar nu-i pentru mine.

Unde mi-e liniştea de a fi?

2006-11-15T00:42:00.000+02:00

Suflete, când ţi-e ţie linişte? Când dormi? Când citeşti o carte parcă ruptă din gândurile şi suferinţele tale? Când te concentrezi atât de tare ca să-ţi iasă totul fără pată? Când iubeşti pe tăcute o privire de-a iubitului sau zâmbetul lui curat? Când te plimbi prin frunze moarte şi aştepţi să vină aerul curat de iarnă? Când vine vara şi simţi, în toate câte sunt, cum vibrează la gândul relaxării de pe prosopul de plajă? Când e dimineaţă şi parcă începe şi ziua prin a fi curată, de zici că nu a apucat nimeni să se trezească şi să o murdărească de aglomeraţie, goană, nervi - chiar furie, nemâncat, oboseală, "glume" şi zgomot? Când râde un copil? Când ninge pentru prima oară-n an? Când dăruieşti cel mai dorit cadou vreodată? Când, suflete?

Sufletul tăcuse mâlc şi-şi puse privirea în pământ. Din pudoare. Apoi zise cu necaz:

"D'apoi mie mi-e linişte când stau în vârful patului şi strâng în braţe cel mai curat suflet pe care-l cunosc. Şi apoi...mie mi-e linişte când stă omul de vorbă cu mine şi mintea ascultă, inima doar bate şi eu doar simt ce zice cela. Şi cel mai linişte mi-e când mă rog. Da' ce te interesezi atât de tare de când mi-e mie linişte? Când uiţi să-ţi săruţi mama pe care eu o iubesc atât de mult... nu mă mai întrebi nimic. Sau când te rog să taci şi să nu mai spui o vorbuliţă-n plus, că doare... te faci că nu-s şi... pleoşc! Sau... sau când eu plâng în sinea mea că-i totul gri, şi praf, şi jeg şi nu mai văd nimic frumos, te uiţi în partea ailaltă şi mă ignori. Îmi spui s-aştept. Să tac. Să rabd. Ba nu-mi mai zici nimic de la o vreme. Acu' mă iei la întrebări? Mă faci să tremur de-ndurare, mă faci să spun cât am tăcut? Ia-ţi întrebarea şi-ţi răspunde singură la ea. Că doar tot tu asculţi de tine!!"

Se resemnase pentru-o clipă. Se zăpăcise şi-amuţise. Nu mai ştia pe unde-i.

Eu nu te cred. Când te-am crezut, c-am zis şi eu că ştii ce faci... dădu din mână a semn de pagubă. N-am mai ştiut nici ce-i cu mine, nici ce am de făcut, nici ce-i bine nici ce-i rău... Nici chef de muncă, nici chef de joacă, nici bucurie, nici nimic. Doar lacrimi până se-nroşeau ochii; doar durere până se-ncovoia trupul; doar aşteptare până la extenuare; doar furie până se-umflau venele; doar un gând, un singur gând! de ai fi zis că-s în repaos. "Mă doare! Eu vreau la ..." Amorţisem. Stăteam deoparte şi priveam la tot spectacolul durerii dat de tine şi de ideile tale, de nu eram în stare să mai zic nici pâs. Ce să te cred?! Eu nu te iert aşa uşor! Mi-am zis că-s crudă şi c-am greşit ca tot bobocul. Dar tu... tu!... tu tot cu ale tale ai ţinut-o şi tot la asta s-a ajuns. Că te-am crezut şi-am tot sperat. Dar ai greşit. Oooo şi cum greşit! Şi-acum vrei să te iau în seamă? Vrei să te cred? Nici gând.

O linişte deplină se lăsă şi toate se priveau uimite. Fiecare îşi ştia păsul şi nu era dispusă să facă pace. Ca-ntre... trei dobitoace.

"Eu nu greşesc. Eu nu." le zise sufletul încet. "Când m-a durut şi am ţipat, voi nu mi-aţi dat nici un ajutor. Am aşteptat. Când a trecut, voi v-aţi văzut de ale voastre şi-aţi zis că e greşeala mea. N-aţi stat o clipă să vedeţi că sufletul e cel ce ştie când e bine, când e rău" şi-atunci privi sfios către Discernământ. "N-aţi stat o clipă mică-mică să vedeţi că eu sunt cel ce dă şi bucurie, şi chef de joacă, şi pofta de mâncare, şi puterea de concentrare, şi limpezimea din ochii cu care zâmbim primei ninsori, şi imaginaţia, şi liniştea şi... sensul. Că fără mine ochii privesc, dar nu văd; că fără mine urechile aud, dar nu ascultă; că fără mine, voi sunteţi nule. Amorţite. Şi când eu dor, nu-i din greşeală. E lipsa ascultării mele. Nu-i de ajuns s-asculţi o notă... şi-apoi să crezi că piesa e cântată. Imaginează-ţi Vara lui Vivaldi în două-trei măsuri. Şi-apoi? Tot portativul, toată partitura aceea pierdută pe vecie pentru că voi credeţi că s-a ascultat destul." Aici privi cuminte către restul de Minte. "V-aţi făcut o părere: aţi ascultat la început şi e de-ajuns ca restul să continue... Aşa şi cu durerile pricinuite de mine. M-aţi ascultat la început, iar pe parcurs m-aţi dat deoparte, convinse că dacă încăpăţânarea, orgoliul şi brutalitatea au succes, este pentru că eu n-am zis nimic şi povestea poate merge liniştită mai departe." Tăcu obosit. Era prea greu ce le spunea. Era sigur că le durea prea tare şi nu putea să mai continue.

Un suflet nu poate să îndurereze cu bună ştiinţă. El rabdă când nu e ascultat. Şi-aşteaptă. N-o să te tragă de mânecă, împingându-te cu insistenţă să îţi faci timp de el şi să-l asculţi. Suferă toate purtările rele, toate trăirile ne-cuminţi, toate curiozităţile şi insinuările, toate prostiile şi grosolăniile, toate incorectitudinile şi suspiciunile, toate câte sunt făr'-de-măsură şi el le-ar da în pustii pentru că-l tulbură. Iar când se-ntorc la el, lipsite de vlagă din cauza egoismului, mândriei, răutăţii, fricii şi-a tuturor acelor lipsuri, atunci sufletul e stors de puteri. Şi taman atunci i se cere să facă lumină şi să aducă mângâiere, căci până atunci cică n-a fost implicat... Nu, n-a fost. Nici ascultat.

Scriitura inaugurală

2006-11-14T22:24:00.000+02:00

- Bună, Nane!

- Servus, Nănel. Ce faci?

- :-) Azi mi-a spus cineva că-s tare talentată şi ce-ar fi dacă m-aş apuca să fac un blog, să scriu despre tot ce discutăm noi despre lume, despre oameni, despre sentimente şi principii...

- Şi tu ce-ai zis?

- Că nu ştiu să fac un blog.

- Şi fata cea mică şi descurcăreaţă a omului se prinse de tastatură, îşi luă inima în dinţi şi îl întrebă pe marele Google despre cum se face un blog. Atunci, vrăjitorul, fără să stea prea mult pe gânduri, căci o văzuse că-i fată cuminte şi deşteaptă, îi dete pe loc reţeta şi ... ta-taaa!

- Mda, dacă adaugi modificările hyper text markup language din codul sursă...
(Tăcere. Puterea lu' Nane e mare.)

Unei fecioare

2004-12-09T10:10:00.000+02:00

Duduia veşnic citeşte;
Ştie clavirul, pictează -
Şi nopţi de-a rândul veghează,
Şi, poate, de-aceea slăbeşte.

Se crede, şi unii chiar spun -
Dar totul rămâne secret -
Duduia visează-un poet,
Bizar, singuratec, nebun.

G.B.

Where art thou?

2004-02-08T12:18:00.000+02:00

Juliet.
O Romeo, Romeo! wherefore art thou Romeo
Deny thy father and refuse thy name;
Or, if thou wilt not, be but sworn my love,
And I'll no longer be a Capulet.

Romeo.
[Aside.] Shall I hear more, or shall I speak at this?

Juliet.
'Tis but thy name that is my enemy;--
Thou art thyself, though not a Montague.
What's Montague? It is nor hand, nor foot,
Nor arm, nor face, nor any other part
Belonging to a man. O, be some other name!
What's in a name? that which we call a rose
By any other name would smell as sweet;
So Romeo would, were he not Romeo call'd,
Retain that dear perfection which he owes
Without that title:--Romeo, doff thy name;
And for that name, which is no part of thee,
Take all myself.

Romeo.
I take thee at thy word:
Call me but love, and I'll be new baptiz'd;
Henceforth I never will be Romeo.

Juliet.
What man art thou that, thus bescreen'd in night,
So stumblest on my counsel?

Romeo.
By a name
I know not how to tell thee who I am:
My name, dear saint, is hateful to myself,
Because it is an enemy to thee.
Had I it written, I would tear the word.

Juliet.
My ears have yet not drunk a hundred words
Of that tongue's utterance, yet I know the sound;
Art thou not Romeo, and a Montague?

Romeo.
Neither, fair saint, if either thee dislike.

Juliet.
How cam'st thou hither, tell me, and wherefore?
The orchard walls are high and hard to climb;
And the place death, considering who thou art,
If any of my kinsmen find thee here.

Romeo.
With love's light wings did I o'erperch these walls;
For stony limits cannot hold love out:
And what love can do, that dares love attempt;
Therefore thy kinsmen are no let to me.

To be yourself is all that you can do.

Emokid

2004-02-07T12:29:00.000+02:00

Emily Dickinson (1830–86). Complete Poems. 1924.

Part One: Life

CII

I HAD a guinea golden;
I lost it in the sand,
And though the sum was simple,
And pounds were in the land,
Still had it such a value	5
Unto my frugal eye,
That when I could not find it
I sat me down to sigh.

I had a crimson robin
Who sang full many a day,	10
But when the woods were painted
He, too, did fly away.
Time brought me other robins,—
Their ballads were the same,—
Still for my missing troubadour	15
I kept the “house at hame.”

I had a star in heaven;
One Pleiad was its name,
And when I was not heeding
It wandered from the same.	20
And though the skies are crowded,
And all the night ashine,
I do not care about it,
Since none of them are mine.

My story has a moral:	25
I have a missing friend,—
Pleiad its name, and robin,
And guinea in the sand,—
And when this mournful ditty,
Accompanied with tear,	30
Shall meet the eye of traitor
In country far from here,
Grant that repentance solemn
May seize upon his mind,
And he no consolation	35
Beneath the sun may find.

To stealthily belong

2004-02-06T12:34:00.000+02:00

Emily Dickinson (1830–86). Complete Poems. 1924.

Part One: Life

CIV

Few get enough,—enough is one;
To that ethereal throng
Have not each one of us the right
To stealthily belong?

Dreptul la timp - NichitaS - 1965

2004-02-04T12:45:00.000+02:00

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Think not what others might think

2004-01-23T11:19:00.000+02:00

The Pastor’s Ass

The pastor entered his donkey in a race and it won.
The pastor was so pleased with the donkey that he entered it in the
race again, and it won again.

The local paper read:
PASTOR’S ASS OUT FRONT.

The Bishop was so upset with this kind of publicity that he ordered the
pastor not to enter the donkey in another race.

The next day, the local paper headline read:
BISHOP SCRATCHES PASTOR’S ASS.

This was too much for the bishop, so he ordered the pastor to get rid
of the donkey. The pastor decided to give it to a nun in a nearby
convent.

The local paper, hearing of the news, posted the following Headline the
next day:
NUN HAS BEST ASS IN TOWN.

The bishop fainted. He informed the nun that she would have to get rid
of the donkey, so she sold it to a farmer for $10.

The next day the paper read:
NUN SELLS ASS FOR $10.

This was too much for the
bishop, so he ordered the nun to buy back the
donkey and lead it to the plains where it could run wild.

The next day the headlines read:
NUN ANNOUNCES HER ASS IS WILD AND FREE.

The bishop was buried the next day.

The moral of the story is . . . being concerned about public opinion
can bring you much grief and misery and even shorten your life.