De început de toamna

Coloana vertebrală, planurile, gândurile, drumul, ba chiar şi timpul trebuie să îşi urmeze cursul după cum dictează realitatea bine stabilită de şi în trecut. Ingrată sau nu, realitatea se impune indiferent de ceea ce ţi-ar conveni să faci la momentul respectiv. Fireşte, ai liber arbitru, natura te-a înzestrat şi cu o doză considerabilă de discernământ şi, teoretic, poţi să alegi, pe alocuri poţi să şi schimbi unul-două aspecte ale ei. Pentru asta însă îţi trebuie o motivaţie destul de puternică.

Schimbările majore nu fac bine nimănui, mai ales dacă sunt neprevăzute sau violente. Schimbarea, în general, este un termen şi totodată, o acţiune nedigerată cu uşurinţă de fiinţele omeneşti. Lor le place stabilitatea, cursul lin al existenţei, trecerea "pe nesimţite" dintr-o fază în alta, fără salturi şi treceri bruşte. Schimbarea odată produsă trebuie să fie aproape atât de subtilă încât mintea să nu îi aloce nici prea mult timp, nici prea multe sinapse. În sens contrar, va fi bulversată, va trebui să facă eforturi de adaptare, îi vor fi necesare nişte atribute care au darul de a se dezvolta cu greu în viaţa unui om - conştiinţă, luciditate, profunzime, altruism, hotărâre, judecata valorilor, ş.a. - pentru a ştii ce vrea, cine este şi, evident, ce are de făcut. De aici trag din nou concluzia că oamenilor chiar le face plăcere să fie proşti, să nu-şi folosească creieraşul prea mult. Veşnica mea concluzie mi se confirmă la nesfârşit: fiinţa umană este o existenţă esenţialmente definită de comoditate. În orice. Dacă respiraţia nu ar fi o acţiune involuntară, nici p'asta omul n-ar face-o cu conştiinciozitate. Ar obosi la un moment dat şi-ar muri sfârşit de atâta trudă. Norocul nostru că Dumnezeu ne-a scutit de o grijă înfiorător de permanentă.

Acum revenind la schimbare... cum să te lupţi cu atâta firesc?! Sunt caracteristici comportamentale trasate cu mult înaintea formării conştiinţei de sine a umanităţii. Cum să te lupţi cu atâta istorie, atâta timp, atâta obişnuinţă şi confirmare adânc înrădăcinată în ADN-ul nostru?! Nu prea ai cum. Şi să-i vină pofta să schimbe ceva, forţa "nimicului nou sub Soare" revine apăsătoare în mintea omului, şi-aşa muncit îndeajuns de gândul modificărilor, şi va conveni să se supună blajin metehnelor speciei. Uf, ce dor mi se face de romantici şi de crezul lor că "iubirea mută munţii din loc"! Sau de simbolişti, cu strădania lor palidă şi bizară de a reaşeza lumea în culori, senzaţii, fum. Sau de genii nebune care-şi refuză însăşi propria condiţie umană , până la autodistrugere. Din păcate, doar prin astfel de excepţii înţelegem să ne acceptăm docili soarta şi să înghiţim conformismul din ce în ce mai insipid. Noi, restul, nu suntem în stare. Ne cere prea mult o schimbare. Este o provocare pe care ştim aprioric că nu o vom putea înfăptui. Frumos însăşi faptul că-i acordăm un gând. Apreciabilă pornirea şi, în funcţie de vârstă, avântul. Imaginaţia fluctuantă a unui romantic probabil că aduce cu sine şi o doză seriosă de inconştienţă.