Moving on

"Perioada de singurate poate fi dureroasa si, ca pentru majoritatea oamenilor, te poate darama, te trage in jos si iti va aduce tristete, iti va trage colturile gurii in jos. Asta e o varianta. Eu m-am gandit altfel. Nu e ceva ce am citit sau am gasit undeva. E doar ce m-am gandit eu: singuratatea este ragazul pe care ti-l da Dumnezeu tie pentru a te pregati sa iubesti urmatoarea persoana" - Mihai

"Perioada de singurate poate fi dureroasa si, ca pentru majoritatea oamenilor, te poate darama, te trage in jos si iti va aduce tristete, iti va trage colturile gurii in jos. Asta e o varianta. Eu m-am gandit altfel. Nu e ceva ce am citit sau am gasit undeva. E doar ce m-am gandit eu: singuratatea este ragazul pe care ti-l da Dumnezeu tie pentru a te pregati sa iubesti urmatoarea persoana".

Partea trista, chiar tragica, este atunci cand pricepi dupa ce ai pierdut, ce ai avut. Si dupa ce constatarea asta iti provoaca regrete dureroase, apuci sa gandesti ca "este o norocoasa cea pe care o vei iubi". De ce nu ai gandit asa inca din timpul relatiei? De ce nu te-ai simtit asa cand aveai langa tine acel om minunat pe care-l vezi acum cu atata claritate? De ce a trebuit sa-l pierzi ca sa vezi ce rar si minunat este de fapt? De ce abia acum stii ce faceai gresit, ce ar fi trebuit sa faci mai bine, unde ar fi trebuit sa lasi de la tine si unde nu? Eu, personal, din nevoia de a controla. Control-freak asupra vietii mele, a lui, a celor din jurul nostru. Puterea capata asupra lui si nevoia de a transpune in realitate idealurile mele taiau realitatea in bucati care nu reflectau decat partial atat persoana lui, cat si frumusetea intalnirii cu el. Greselile facute de amandoi si acum iertate, neputinta de a ne lua asa cum suntem decat dupa ce ne-am despartit, sentimentul clar de iubire pe care-l avem amandoi unul pentru celalalt, limpezirea unor ganduri si a unor stari confuze in alte vremuri, toate fac ca regretul sa fie mult mai adanc decat te-ai gandi la primul apel.

E prea tarziu pentru regrete.

"Asta e" (or angry Nane)

Dictonul insusit si repetat de toata lumea oamenilor mari pe care-i intalnesc. "Asta e". Pe dracu! Cum e ceva urat, dureros, trist, fatalistul dicton apare fix atunci cand nu e cazul. Ca sa ma enerveze pe mine si mai mult. Nu e de ajuns ca situatiunea nu e roz, mai trebuie sa adoptam si un mod de gandire obedient, cumva pentru ca nu ai cum sa schimbi ceva, nu ai ce sa faci, it's beyond your control si "ce ti-e scris, in frunte ti-e pus". Asta e viata... care trebuie traita. "Asta e".

Ma, da' pe nimeni nu revolta modul asta de gandire? Nimeni nu reuseste sa se trezeasca din amorteala asta, din inertia asta aproape gregara? Pastele ma-sii de viata! Ce atata fatalism adoptat asa... de ochii lumii: "eu sunt mic, Tu fa-ma mare"?! Ce atata (auto)inductie de sentiment de neajutorare, de neputinta, de "trebuie sa luam lucrurile asa cum sunt"? Cum sunt lucrurile? Doar cum zic X si Y? Cum si le explica ei? Cum ti le explici tu? Cum le simti tu? Sau toate la un loc? Atata lasitate, atatea minciuni, atata lipsa de curaj, de asumare a responsabilitatii, de intelegere, lipsa de putere, de vointa... Uf! Atata lipsa de gand, atata lipsa de dragoste.

Si ma enerveaza, mai nou, si preferatul meu Lao Tze cand zice "cine vorbeste, nu cunoaste; cine cunoaste, nu vorbeste"... ei taci! No, atunci matale de ce ai tot vorbit, de ce ai mai inventat Dao, de ce ai mai scris, de ce n-ai tacut tu toata viata, daca tot le stiai pe toate asa de bine? Ha?! Pentru ca adevarul este ca atunci cand ai aflat ceva vrei sa spui lumii, sa spread the news, the knowledge, nu? Stiinta exista pentru a fi impartita si altora. Deci alt bullshit, alta minciuna. Lupul moralist. Si na, daca viata tot trebuie luata asa cum este ea, atunci dragul meu Tze, de ce ai mai inventat un cu totul alt mod de gandire si de viata?! Mama ce mincinos. Huge one! The lies we tell ourselves...

Se pierd in hatisul asa al lui "n-am ce face, io nu pot. asta e" atatea lucruri frumoase, unele atat de rare.

"Asta e". Ba nu, nu "asta e"! Nu si pentru cele frumoase si, mai ales, rare. Merita sa cauti, sa gasesti, sa pastrezi, sa bucuri, sa acorzi recunoasterea. Merita efortul, chiar daca sunt cele mai mici-pitici comori si tind sa se tot piarda printre degetele atentiei noastre atat de grosolane.

Dare someone say otherwise.

Yup, my Nietzsche

Without music, life would be a mistake. (FN)

Could you imagine FN feeling that?! I'm having troubles.
Really. When, how did FN felt like this? While writing Thus Said Zarathustra or Twilight of the Idols... Or, most of all, The Will to Power! I mean c'mon... without music life would be a mistake?! Not without will power, not without love (let's remember he tried to love at some point in his life, but failed), not becoming the Overman or Wie man wird, was man ist (aaa... the man is what man becomes)?!

What, Wagner?! You could fight me and say that Wagner was one of his favourites, besides a "friend"... Yeah, well... Wagner isn't music, it's more like a trial of positive feelings: you, the feeling of joy! How do you explain your existence and how do you see yourself surviving and have multiplying effects in the sea of Ubermensch? And what have you done to improve the Overman's trasformation into the above?! Just listen to Wagner for 10 minutes . I hate it. No wonder so did FN (much too late in his life, if you ask me) and than got mad...

But once again: "Without music, life would be a mistake." Could you imagine FN feeling that?! No.

And yet he did and I'm so pleased :)

Vechii mei

"A man with wisdom as soon as adversity appears does that which a foolish man does after a month."

De început de toamna

Coloana vertebrală, planurile, gândurile, drumul, ba chiar şi timpul trebuie să îşi urmeze cursul după cum dictează realitatea bine stabilită de şi în trecut. Ingrată sau nu, realitatea se impune indiferent de ceea ce ţi-ar conveni să faci la momentul respectiv. Fireşte, ai liber arbitru, natura te-a înzestrat şi cu o doză considerabilă de discernământ şi, teoretic, poţi să alegi, pe alocuri poţi să şi schimbi unul-două aspecte ale ei. Pentru asta însă îţi trebuie o motivaţie destul de puternică.

Schimbările majore nu fac bine nimănui, mai ales dacă sunt neprevăzute sau violente. Schimbarea, în general, este un termen şi totodată, o acţiune nedigerată cu uşurinţă de fiinţele omeneşti. Lor le place stabilitatea, cursul lin al existenţei, trecerea "pe nesimţite" dintr-o fază în alta, fără salturi şi treceri bruşte. Schimbarea odată produsă trebuie să fie aproape atât de subtilă încât mintea să nu îi aloce nici prea mult timp, nici prea multe sinapse. În sens contrar, va fi bulversată, va trebui să facă eforturi de adaptare, îi vor fi necesare nişte atribute care au darul de a se dezvolta cu greu în viaţa unui om - conştiinţă, luciditate, profunzime, altruism, hotărâre, judecata valorilor, ş.a. - pentru a ştii ce vrea, cine este şi, evident, ce are de făcut. De aici trag din nou concluzia că oamenilor chiar le face plăcere să fie proşti, să nu-şi folosească creieraşul prea mult. Veşnica mea concluzie mi se confirmă la nesfârşit: fiinţa umană este o existenţă esenţialmente definită de comoditate. În orice. Dacă respiraţia nu ar fi o acţiune involuntară, nici p'asta omul n-ar face-o cu conştiinciozitate. Ar obosi la un moment dat şi-ar muri sfârşit de atâta trudă. Norocul nostru că Dumnezeu ne-a scutit de o grijă înfiorător de permanentă.

Acum revenind la schimbare... cum să te lupţi cu atâta firesc?! Sunt caracteristici comportamentale trasate cu mult înaintea formării conştiinţei de sine a umanităţii. Cum să te lupţi cu atâta istorie, atâta timp, atâta obişnuinţă şi confirmare adânc înrădăcinată în ADN-ul nostru?! Nu prea ai cum. Şi să-i vină pofta să schimbe ceva, forţa "nimicului nou sub Soare" revine apăsătoare în mintea omului, şi-aşa muncit îndeajuns de gândul modificărilor, şi va conveni să se supună blajin metehnelor speciei. Uf, ce dor mi se face de romantici şi de crezul lor că "iubirea mută munţii din loc"! Sau de simbolişti, cu strădania lor palidă şi bizară de a reaşeza lumea în culori, senzaţii, fum. Sau de genii nebune care-şi refuză însăşi propria condiţie umană , până la autodistrugere. Din păcate, doar prin astfel de excepţii înţelegem să ne acceptăm docili soarta şi să înghiţim conformismul din ce în ce mai insipid. Noi, restul, nu suntem în stare. Ne cere prea mult o schimbare. Este o provocare pe care ştim aprioric că nu o vom putea înfăptui. Frumos însăşi faptul că-i acordăm un gând. Apreciabilă pornirea şi, în funcţie de vârstă, avântul. Imaginaţia fluctuantă a unui romantic probabil că aduce cu sine şi o doză seriosă de inconştienţă.

De ce sul unei iubiri

Când o relaţie lungă se sfârşeşte, te simţi ca la înmormântarea unei persoane foarte dragi. Dacă ai trăit vreodată aşa ceva, e uşor de înţeles la ce mă refer. Te aşezi pe marginea hăului ce-ţi înghite dovada materială, palpabilă (de-atatea ori!!!) a tot ce ai iubit, tot ce ai simţit, a tot ce ai trăit cu acea persoană, a tot ce ţi-a dăruit în clipe de neatenţie, a tot acelui "individual" pe care-l lasă în felul cum ia lingura să mănânce, felul cum îşi deslipeşte genele lipite de oboseală, felul cum suferă şi zâmbeşte, felul cum aleargă după buburuze mici şi roşii sau după linişte într-un oraş plin de imbecilitate. Cu cât înţelegi mai mult acea persoană în lipsa ei, cu atât trecutul se amestecă cu prezentul, timpul verbelor îţi scapă şi te trezeşti folosind prezentul pentru clipe ce au fost şi nu vor mai fi. Vreodată. Căci o iubeşti. Şi o aduci acum nu pentru că e înţelegere, gândire, simţire sau amintire. Ci pentru că e doar iubire. Şi Timpul ţi-a luat-o. A dus-o la casa lui, unde tu nu ai acces nici înger de-ai fi, şi-atunci... O plângi, Te ustură durerea mai al dracului decât orice pe lumea asta. Dar n-O vorbeşti. Durerea din iubire moartă nu se vorbeşte. Se doare.
Amărăciunea îşi cască hăul precum pământul groapa. Sunt cele două găuri, din pământ şi din sânge, ce se vor vrea umplute, acoperite, lăsate, uitate. Sunt două şiruri de lacrimi ce-şi curg traiul prin vene şi prin crăpături de pământ uscat. Sunt două feţe ce-şi aduc aportul la tot travaliul trecerii din fiinţă în nefiinţă şi te forţează să te laşi mascat. "Cine bate la uşă? Pune masca."

Din puţinu' ce am spus, se înţelege lesne prin ce trece cel părăsit. Cel lăsat să privească şi să-şi plângă propria relaţie. Eu personal am trecut de curând prin asemănări de fond. Şi acum, şi mai devreme, şi mult prea devreme pentru cât de verde eram. Mihai este cel ce-mi plânge "moartea", privită prin geamul murdar al timpului nevalorificat şi al negurilor de râci, uri şi tribulaţie. Amarul viu se duse. Amarul amorf acum se digeră.
Acest amar e poate cel mai greu de lăsat să treacă; şi unde mai pui că dacă-l zgândări, mai tare te chinuie.
Îi este poate cel mai greu celui lăsat să privească. Între "a fi" şi "a nu". Între "pe" şi "în" pământ. Fix pe muchia cumpenei. În astfel de momente apari tu, cel fără mască, fără frici, fără control şi fără puteri. Direcţia pe care o apuci este dictată de cine eşti fără să fi ştiut. Şi aşa afli cât şi cum ai iubit, cât şi cum eşti, cât şi cum poţi şi cât şi cum zbori. Ăsta e poate singurul aspect bun al suferinţelor. Că afli adevăruri. Sau doar Adevărul, că parcă Ţuţea zicea că există un singur adevăr, nu mai multe, nu adevărul meu, adevărul tău, ş.a.

Acum, pentru cel lăsat să moară, vestea morţii se anunţă cu mult mai devreme decât momentul fizic în sine. Există un instinct al morţii în toate fiinţele vii. Şi eu mi-s om şi relaţia mi-e vie. Retragerea dintre cele vii petru a o lăsa să moară e poate şi mai tristă şi mai adânc chinuitoare. Căci îţi faci pregătirile când încă simţi, când încă vezi, când încă-l ai alături, când încă e acolo. Când încă amintirile frumoase sunt de pus în ramă şi nu în albume sau în cutii de aruncat. Când încă eşti viu. Lucid. Omul, singura fiinţă care are conştiinţa propriei sale morţi. Şi, deşi pare un pic tras de păr, când iubirea şi omul tău de lângă, îţi umple existenţa aşa de mult încât să te confunzi uneori cu el... atunci când îţi moare iubirea şi relaţia, e ca şi cum ai muri şi tu un pic. De-aici vine chinul în doză dublă. Nu te mai întreabă nimeni dacă vrei pahare separate. Paharu'-i dublu şi cu o singură toartă. Nici râsul nu te mai pufneşte din stupefacţie. Poate doar din jale. Căci totul doare. Lipsa, amintirile, răceala pământului ce-şi va acoperi gaura, sufletul ce-şi va tăia aripile tocite, sângele ce-şi va vrea din nou fluiditatea şi mintea ce-şi va vrea din nou limpezimea. RIP, you have been loved.

[sul = sfârşeşte uneori linia]

Poveşti de adormit fetiţe

Cred că până la urmă nu toate vieţile se desenează ca-n filme sau în poveşti.

Cînd eram mică, ascultam poveşti cu fete de împărat apărate de Prinţul-cel-mai-prinţes dintre toţi. Eram fermecată de frumuseţea prinţeselor, înţelegeam că pe lîngă părul lung şi bălai şi ochii (mereu) albaştri, erau deopotrivă de importante şi rochiile dichisite şi materialele vaporoase. Mai mult, glasul şi pasul lor uşor erau puse la loc de cinste în felul în care le priveau prinţeşii ăştia curajoşi şi puşi pe fapte măreţe. Deci cam asta trebuia să faci ca să se îndrăgostească de tine prinţu'. Să fii frumoasă, îngrijită, să iubeşti natura şi să cînţi divin. A, să nu uit de prinţesa cu "nici călare, nici pe jos, nici îmbracată, nici dezbracată" , cred că era Fata Împăratului cea Isteaţă (na, că nici ea nu-i măcar deşteaptă!), care e singura prinţesă atipică în peisajul ăsta plin de tipare.
Cum aici e punctul de pornire în viaţa unei fetiţe, pică cam greu cînd te uiţi în oglindă şi vezi că ochii-ţi nu sunt aşa albaştri, părul nu-i lung şi mătăsos şi mama n-are bani de rochii "na! picaţi toate de ciudă!" Cam greu să te faci mare şi să descoperi că nici băieţii nu-s prea interesaţi de rochii, că pe ei nu i-a cuprins fiorul nici unei poveşti cu prinţese, că balaurii par mult mai speciali, că visele lor se împlinesc cînd ţipă "Ceaaataaa lu' Piţigooooi, dai în unuuu, ţipă dooi! Pac! Pac! Banii sau viaţa!"

Dezamăgirile astea ţin pentru unele dintre noi (şi da, şi pentru mine) până prin tinereţe, când te înfurii şi-ţi zici hotarâtă "stai aşa că nu-i aşa! Cât să-i tot aştepţi şi cât să tot zâmbeşti cu condescendenţă-de-bunicuţă-binevoitoare?!" Cam asta îţi rămâne de făcut dacă nu faci praf banii lu' tata şi arşice inima lu' mama ca să te duci în discoteci, să întâlneşti tipi bine şi s-o pui de-o relaţie. La facultate băieţii sunt prea prinşi să strălucească şi să aibă relaţii pasagere, la serviciu e mereu nasol să te combini, p'afară e plin de tipi-împerecheaţi-deja, de grupuri de "animale" ce nu ştiu că bumerangul nu se întoarce la ei de proşti-ca-noaptea ce sunt... Şi ce faci? Aştepţi.

Se plictiseşte până şi apa Dunării să tot curgă până apare un El. Zici că avea naşă-ta probleme cu burta când ţi-a făcut prima baie şi "yes! în sfârşit! Am terminat-o cu singurătatea asta lipsită de fecunditate, amorfă, apăsătoare". Începe ceea ce mai toate ştim că ar trebui să se întâmple între un băiat şi o fată. Aici vroiam să ajung. Pentru unele dintre noi, se conturează în realitate acea imagine primară, gen dreamy, cu care am pornit în viaţă. Pentru unele dintre noi însă, nu.

Acum, cine ar sta să citească, şi de fapt să şi scrie, despre bucuriile şi împlinirile unei femei fericite? E (cu adevărat) interesant să scrii despre depresia care simţi că se târăşte pe pielea ta precum amintirea boului care se freca de tine în autobuz şi căruia nu-i păsa de nici un fel de gesturile tale disperate de a-l face să plece de lângă tine. Ştiu, cunosc bucuriile mersului cu RATB-ul. Te simţi... violată. Cam ăsta e turbo-sentimentul care apare când vezi că viaţa ta nu prinde conturul poveştilor de crescut fetiţe: de murdărie ce nu se spală. Tot aşa cum îţi vine, dacă ai avea putere, să-i crăpi capul boului pentru că aşa ceva NU SE FACE, aşa îţi vine să-ţi crapi nu ştiu exact ce pentru că NU SE FACE să nu-ţi iasă amorurile de la peste 25 de ani.

Urmeaza gama de întrebări: ce nu am făcut bine? Rochii? Check. Părul? Check.

Ich Will (Rammstein)

Pe fir de praf am păşit şi... nu-i drum pe care să n-o fi luat şi să nu mă fi apucat de mână. Cu forţă şi mi-a îngheţat sângele în vine. Momente când nu pot face un pas, în care respiraţia îmi stă înăuntru, în care privirea e fixă. Stau rece ca piatra şi aştept să-mi dea drumul. E albastru. Catifelat şi lucios în lumina atât de rece a lunii precum gheaţa-i din priviri. Opreşte sânge, viaţă, suflu, timp.

Follow me into this madness

Distinsul fulg de nea, odată picat din puful protector al norului-părinte, se vede atras cu o forţă de nestăvilit către pământ. Nici nu se desprinde bine din siguranţa stratului diafan de aer, că şi intră în picaj. Ar vrea 'napoi, dar noru'-i negru de supărare! Mai bine-n jos, că vin şi alţii.

Perpectiva nu-i ademenitoare sau, cel puţin, liniştitoare. Curenţii de aer sunt prea puternici, unii fulgi de nea coboară în grup, alţii sunt foarte-foarte dezvoltaţi, din pământ răsar adesea şi nişte ridicături imense care scurtează simţitor distanţa până la pământ. Sentimentul de nesiguranţă e gata instalat în ochii stimabilului fulg de nea. Şi sincer, e mult prea la-nceput de drum. Dar vremea se păstrează rece.

Trece o secundă. Îl fură un curent de aer ce-l duce unde nici nu s-aştepta. Ameţit niţel de vria în care intrase, îşi fixează privirea, zăreşte o fulgă de nea mai plăpândă decât el, se luptă, dă din coate, i se pare că ea e. E pierdută-n spaţiu. Pluteşte. Şi dă-i şi luptă s-ajungă acolo... dar nu-i putere. Se uită la neîndurătorul nor, dar ignoranţa sa este vădită. Ei bine, se ambiţionează, îşi strânge tot curajul şi îi înfruntă pe ceilalţi. Reuşeşte să se apropie. Ciudat moment de relaxare, de parcă nici vântul nu mai suflă, nici fulgii nu mai cad, nici norul nu-i deasupra! Fulga e mută însă. Nu-l recunoaşte, nu-l alungă, nu-l primeşte.

Cad peste el clipe stânjenitor de lungi şi dureroase. Vorbe nespuse, fapte neîmplinite. Resemnare.

Vântul se pune pe urlat şi-l mută rapid pe verticală, să-i aducă mai repede pământul sub cristale. Nu vede, nu aude. Alunecă involuntar. E lovit cu răutate de alţi fulgi. Nu înţelege. Mirarea lui crescândă şi urmele lăsate îi transformă existenţa în cristale şi mai dure. Ciocnirile repetate dau naştere unor tăişuri ce nu le-avea şi parcă-i poate lovi şi el pe ceilalţi.

Se simte unic. Pregătit. De neoprit. Răspunde suflului cu îndârjire. Îi lasă pe-ăia fără dantelă ca şi cum o meritau. Nimic nu-i poate lua sclipirea. Acum el călăreşte vântul. Îl dirijează. Îl comandă. Îl supune. Al lui e. Nu se opreşte. Se roteşte necontenit, se învârte până nu mai discerne. Nicio diferenţă din lume nu-i spune nimic, niciun rău nu e prea mare, nicio rană nu-i de-ajuns, niciun bine nu e primit, nicio piatră nu-l răpune.

Strivit de forţă, trunchiat de drum, străpuns d-eşec, bolnav de furie şi ură, îmi stă acum cu mintea vie şi-mi plânge arsele icoane. Nu-şi poate stăpâni durerea. De ce şi pentru ce? De ce-am aflat deja. Dar pentru ce?

"N-a fost să fie".

Thought of a new word...

I thought of a new word today: javationship. A javationship looks like a typical relationship between a man and a woman, along with that normal range of feelings: love, (be)longing, passionate discussions, likes and dislikes. The whole shabang (aka the very first line of code in a PERL program. Usually it appears as follows: #!/usr/bin/perl).
We all know that any relationship ends up in setting some rules, rules created by mutual understanding and followed, more or less, for the sake of the other partner's well being. This doesn't transform the newly reformed relation into a dictatorial one as long as there is understanding, communication, patience and forgiveness.

So what differentiates the javationship from a normal non-dictatorial relationships? It occurs between a Java programmer and a humanoid, for it follows this one simple rule: if... then... else. As simple as that. Cute, huh?

:-/

Nicio părere din lume nu merită respectată, doar pentru că e o părere. Singurul care merită respectat este adevărul. (C.P.)

Who would have thought?

Mi-s cei din jur precum lianele din junglă. Şi trec prin viaţă precum o umbră se fereşte de lumină. Sunt mulţi, neatenţi, răutăcioşi şi, neapărat, egoişti.

Eu port un dor cu mine. Dar unde-l duc?

Orice altceva decât să scriu

Să cânt la vioară o furtuna de vară, să pictez vraful de imagini care-mi bântuie mintea, să mă mişc pe Sari Gelin, să privesc firul de nisip din deşert cum se plimbă prin vânt în loc să se aşeze la Soare şi să se transforme în sticlă, să-mi aduc aminte cum obişnuiam să zâmbesc magnoliilor proapăt înflorite în aprilie, să mă ascund în cărţi necitite, să mă uit la nori şi să vreau să fie ploaie, să beau apă şi să vreau un măr roşu, să pricep că-i primăvară doar când mirosul ierbii mă trage aproape de gardul bisericii albe şi mă îmbată, să pipăi piatra de munte, să dresez zâmbind valurile Pacificului, să plec în Cuba, să număr urmele pe plajă şi scoicile dintre ele, să deschid toate ferestrele...
Primăvara asta... În fiecare an mă uimeşte cu seninătatea ei. Anul ăsta nici nu o bag în seamă. Ar fi trebuit să fie ea "şi mai şi" decât sunt eu ca să-mi mai spună ceva.
... încep cu "ar fi trebuit"... no, sunt prea multe "ar fi trebuit"-uri ca să-mi neliniştesc neliniştea şi mai mult.

Te-am mai întrebat, suflete, când ţi-e ţie linişte?

Aproape un an mai tarziu: cand gasesc toate anotimpurile, toate formele, toate spectrele si gamele muzicale, cand stiu toate limbile pamantului si inteleg teoria stringurilor.

Dor

Plânge sufletul în mine
după ce-am putea fi noi!
De-aş fi acum lângă tine
şi de-am fi numai noi doi...

Ţi-aş sorbi din ochi tot trupul,
te-aş prinde şi ne-am juca.
Buzele, ochii şi gâtul
pe rând ţi le-aş dezmierda!

Am porni apoi agale
pe un drum de noi ştiut,
mână-n mână pe o cale
către un nou început.
(Mihai)
.......................................................

Şi de-ar fi să tot croim
dragostei şi-al firii drum,
Am avea acea-mplinire
Ca şi Phoenix, cea din scrum.

Şi de-ar fi să te ador
Precum Soarele zăpada
Te-aş pluti ca într-un zbor
de la noi de-aici la Praga.

Şi de n-aş şti cum şi cât
În ce fel te simt, te-ascult,
Aş cam crede că, cumva,
Dumneata vrei ţâţa mea.
(Adnana)

MAC

Indiferentul se întâlni într-o bună zi cu Nesătulul. Chiar atunci a zburat un papagal pe lângă ei şi le-a dat buna ziua. Nesătulul îl salută reverenţios, pe când Indiferentului îi sticliră ochii. A lehamite?... "Încă unu ca ăsta şi mă duc să vărs". Nesătulul îl auzi, dar nu spuse nimic. Îl lăsă să creadă că-i spiritual şi-şi văzu de frecatul mentei mai departe. După o vreme, nu s-a mai putut abţine şi s-a apropiat de Indiferent. Încet, fără să mişte nici măcar fir de iarbă:
- Telenovelele sunt cele mai interesante chestii, nu spui?
- Nu ştiu. Sunt speciale, zise parcă indecis Indiferentul.
- Aşa ca tine, fu replica Nesătulului.
- EU? Nu ştiu, nu m-a interesat vreodată.
- Vrei să-ţi găsesc nişte muzici numa' bune de fredonat?
- Vrei să mă fredonezi...
- Hai să nu! (cap ou pas cap)
- Mea culpa atunci, zise Indiferentul.
- E un mod foarte plăcut de a-ţi recunoaşte vinovăţia - afişă Nesătulul un zâmbet maliţios.
- Şi tu nu?

- Vezi tu felina aia neagră de acolo care stă la pândă? întrebă după o vreme Indiferentul.

- Mda.
- A sărit din copac şi-a accidentat papagalul de mai devreme. Ăla de n-ai vrut tu să-l saluţi.
- Şi?
- A fost o vreme când vroia şi el să fredoneze. Acum însă i-au slăbit corzile vocale şi nu îi mai ies din cioc decât frânturi de sunete.
- Indiferent? Sau doar aparent?!
- Aşa ai zice, nu?
- Te rog răspunde la ceea ce te întreb. Nu mai te face că nu pricepi!
- Bine. Alihan Samedov îţi spune ceva?
- Daaa, telenovele?!?
- Bravo.
- Cum altfel aş putea să-mi dau ochii peste cap?
- Nesătulule, n-ai vrea să ne jucăm un joc?
- Cum să nu? Se poate?!
- Bine. Tu ai să fii papagal şi eu cracă. Vrei?
- Şi ce trebuie să facem?
- Să cânţi precum pasărea-spin. O ştii prea bine, nu?
- Fireşte, zise Nesătulul în multa-i mândrie, uitând soarta acestor păsări: cântă cel mai nemaiauzit cântec de pe Pământ, o singură dată, căci gâtlejul le este străpuns de propriul spin... chiar in timp ce cântă.
- Atunci cântă. Pe îndestulate şi fără ocolişuri. Aşa, ca şi cum îţi pasă.
- Mac-ac... ma-Ac-C... - ciudat lucru, dar asta fu tot ce putu Nesătulul să fredoneze. Felina îl fixă, îl pândi până la prima inspiraţie şi îi crăpă capul cu unul din colţi.

Indiferentului îi fac placere cărţile. Dar nu dintr-acelea care se vând în librării, ci din cele citite cu aparentă nesăbuinţă. Şi cartea de astăzi fusese "Un om sfârşit" de Giovanni Papini.

Un gând...

Uneori inteligenţa este la gleznă şi glezna ta gândeşte foarte profund.

Joaca de-a inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată. (NS)

........................................................................................

Doare, şi eu ştiu că doare şi vreau eu să doară.
Doare şi-o aud întruna şi nu mai vreau să doară
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar durea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea doare, şi eu ştiu că doare, şi vreau eu să doară.
O aud întruna, până nu mai vreau să doară.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

.............................................................................................

Iubește, şi eu ştiu că iubește şi vreau eu să iubească.
Iubește şi-o aud întruna şi nu mai vreau să iubească
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar iubi miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea iubește, şi eu ştiu că iubește, şi vreau eu să iubească.
O aud întruna, până nu mai vreau să iubească.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

.....................................................................................................

Învață, şi eu ştiu că învață şi vreau eu să învețe.
Învață şi-o aud întruna şi nu mai vreau să învețe
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar învăța miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea învață, şi eu ştiu că învață, şi vreau eu să învețe.
O aud întruna, până nu mai vreau să învețe.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Obedienţa minţii şi clocotul sângelui

Lanţul ăsta monoton - numit viaţa-dintre-Viaţă, nene! - se frânge brusc când ne-am trezit că-i unu noaptea şi noi tot stăm de vorbă. Şi asta-n timpul săptămânii! Apare liniştea complicităţii. Mă simt de parcă trag chiulul de la ore şi m-a găsit profa fumând. Vorbesc cu spor odată ce realizez asta şi, pe la două şi-un pic, am o revelaţie. Importantă pentru mine, dar nu ne priveşte acum subiectul. Important este că, după asta... mi-a ridicat privirea din pământ. Cu o tăcere. Ce m-a-ndemnat la evadare.

"Ce e cu tine acolo jos? Tu vorbeşti serios? Am înţeles multe, dar... Hai, e ora 3 deja! Nu vrei clătite?"

And off I ran.

Acum, că am exemplificat, aş vrea să tac un pic, să-mi văd de zâmbetul de pe faţă. Trecut-a ceva timp de-atunci, de când zâmbeam pentru că nu-mi păsa câtuşi de puţin de toate constrângerile omeneşti. Şi nu fac atingere la cei şapte ani de-acasă. Zburdam ca orice adolescent; liber, drastic, cu privirea triumfătoare şi surâs în colţul gurii. Nu-mi păsa. De cine să-mi pese şi, mai ales, de ce?! Bine, aveam şi eu, ca oricare altul, poveştile mele... Dar în ceea ce-i privea pe restu', nu mă interesau prea tare. Aveam un drum în minte şi pe el pluteam. Încrezător în mine, nesigur de nimeni în afara mea.

"Facem nişte clătite?" m-a întrebat într-o doară. Da, răspund puţin uimit de situaţie. Clătite? Fie... dar să nu se mai repete. Şi uite că s-a repetat. Şi-ncet încet, simţeam cum toată tencuiala mea se curăţă de pe tot ce eram eu şi am rămas gol goluţ în faţa ei, fără să-i spun vreodată ceva. Când m-am văzut pe de-a-ntregul, am plecat. Trebuie să fug, s-alerg, să uit, să nu ştiu. Deja-mi simţeam drumul mult mai aproape de tălpi. Venit-a şi vremea studenţiei. Tot gol eram. Naked, cum zice arabul. Privirea fixă, gât încordat, ruşine de propria-mi goliciune, teama de a nu fi prins aşa... M-am apucat de treabă şi mi-am amestecat un strat gros, să reziste! Mai ales la clătite.

Mergea. Cu toată precauţia mea, cu toate celelalte ale lor, treaba mergea. Deja-i ocheam rapid pe cei ca mine, fără discuţie, dar nu mă mai simţeam vulnerabil. Eram stăpân pe mine şi în priviri aveam scântei. Nu neg că am avut şi unele avantaje cu ele... Cu fiecare cucerire, cu fiecare întâmplare, cu fiecare lovitură, simţeam cum stratul meu se zguduie, dar nu se crapă. Mă ascundeam şi mai bine. La frica asta ajunsesem. Gândul de a mai vedea încă o dată acea privelişte mă scotea din toate răbdările. Bun, mi-am spus, e cazul să păşesc concret pe-asfalt şi să-mi testez puterile. La primul pas, nu s-a petrecut nimic ciudat. Fireşte, am mers mai departe... şi m-am ciocnit de-un ou. Norocul meu. S-a spart fără să-mi dau seama şi-am şi plecat în grabă. Abia apoi m-a tras ceva înapoi şi m-am uitat în urmă. Aici a fost momentul cheie: în timp ce mă uitam la coji şi m-a durut de am urlat când am văzut ce am făcut, s-a prăbuşit cu mine toată lumea. Ce strat, ce drum, ce frică, ce ruşine?! Nu mai simţeam, nu mai credeam, nu mai vroiam, nu mai puteam nimic. Şi-atunci, când mi s-a mai domolit fierberea, m-am hotărât să-mi văd de drum ca toată lumea: cuminte şi cu capul pe umeri.

Ce vremuri de dulce inocenţă au fost acelea!... Şi-acum zâmbesc când mi-amintesc cum învăţam aproape habotnic cum să exist fără sa fiu eu. Astfel, urmând legile scrise şi nescrise ale lor: mi-am luat o fată de prin oraş cu tot ce-i trebuie şi mi-am văzut de drum, n-am mai intrat pe şantier decât ocazional, să-mi perfectez mici neajunsuri, m-am lăsat modelat de rigorile raţiunii şi ale relaţiilor între oameni ca să pot supravieţui onorabil, mi-am pus perdea la ochi şi-am învăţat comenzile şi, de ce nu, m-am zbătut să fac faţă unei competitivităţi de tip câinesc. O vreme mi-a fost excelent. Dar ştii senzaţia pe care o ai când ţi se micşorează stomacul de foame şi-ncepe să te doară până te încovoaie? Şi mă durea din ce în ce mai des, nu mă slăbea deloc.

M-am dus la vechile unelte şi m-am mai întremat. Dar n-a durat. Ceva îmi clocotea în vene. Ceva se tot zbătea să iasă. Nici eu, în propria-mi credulitate, nu înţelegeam ce se întâmplă. Cu mintea nu puteam pricepe. Cât chin a fost să mă ignor şi-atunci: "Ce mai e şi asta?!" Mi-era o poftă de clătite!... Dar cui să spun şi cine să priceapă. E prea târziu şi nimeni nu împarte-o porţie acum. "Nu se cade, ce-o să spună X, cum o să se simtă Z, ce-o să creadă restul!?!". Nu-ţi e permis să pleci din joc cu demnitate. Sunt reguli ce nu se vor frânte. Nici timpul nu-ţi permite să judeci pofta ca atare, că nu-i al nostru. Dar nu e foame ce mă roade, ci sângele-mi ce curge-n vene!

Bun, m-am trezit acum din vis şi-am revenit la realitate. Clătitele de ora 3 (dimineaţa) rămân periculoase, şi prin urmare interzise. Şi-apoi m-am şi obişnuit aşa, şi ceilalţi par să se descurce...

E despre tine.

What book am I?

You know... you asked me at some point, last night, what book you were. The first and single title that came to mind was "Un Uomo Finito" and so I told you my resolution. But I wasn't sure. It didn't feel perfectly right. It was from the top of my head... True enough I did not know, but just perceived you. Since then, I kept on thinking if that were true. I even read the book again to see if I was correct in naming you as such. I wasn't. I don't know why no other book appeared while feeling you and trying to catch you in a title.

It's been a year since then. Only now I'm able to reconsider my position and say that no book I've ever read can describe you, can grab your being into its pages. But sounds can. I have to choose between Spring - Part 3, which also coincides with my favorite month of the season: May - and Summer - Part 1. The first choice is playful, serene, easy, joyful, loving. As you are when away from the world. The second is more dramatic, with both ups and downs, with tranquilities and storms, with crescendos and decrescendos, with calm and fury, with childishness and seriousness, with moments of meditation and brute acting. More like the daily you. This is what you are to me, in sounds...

Unable to answer your question... please take this one into consideration and know I'm still searching.

Heeeei!

Când şi când mai alerg, aşa... cu mintea în viteză, spre ceva ce trebuia să fie viaţa mea. O viaţă liberă, lipsită de greutatea celorlalţi, de rebuturile şi prostiile lor. Viaţa mea, curată, liberă, plină de zâmbet, de culoare dulce şi amară pe alocuri, limpede şi jucăuşă; viaţa mea în care simt că respir, că văd esenţele, că sunt iubită fără tăgadă. Viaţa mea plină de dans sălbatic şi mişcări fulgerătoare, de gesturi ce învăluie în mister şi priviri ce ademenesc spre tihnă. Mister şi fericire, mi-e chiar numele ce-l port. Ce poate descrie mai bine ceva-ul ce trebuia să fie viaţa mea?!

Am eu Timpul meu, pe care nu am găsit să-l împart cu nimeni, deşi mi-aş dori. Timpul acela e adânc. Şi-mi curge în vine şi mă saltă din urâtul vieţii ce n-ar fi trebuit să fie aşa. E al Meu, adânc, serios şi puternic. Te poartă departe. Şi.aş vrea să-l împart. Dar cine să vină cu mine? Cine poate? Cine nu fuge, cine pricepe, cine se bucură?

Dansez cu toate greşelile inadmisibile ale baletului clasic, dansez cu pofta lacomă a Nemişcatului-din-scaunul-de-la-birou, dansez cu tinereţea ce-mi stârneşte corpul, dansez cu tot ce e mare şi frumos. Şi adevărat. Şi aşa, Viaţa îmi revine din amintire în trup şi-mi oblojeşte sufletul încărcat de mundan. Te scutură minte ageră şi paşnică, te-aprinde trup lipsit de "forme de poster", te limpezeşte suflete de copil! Joacă, dansează şi joacă din nou, până n-o mai rămâne nici praful din lipiciul asta pâclos al oamenilor care-ţi vin în cale!

Chef de dragoste, chef de dans, de joacă şi de suiş, de adânc şi serios, de minunat şi fermecat, chef de alergare şi poftă de râs, de bucurie şi înalt, chef de sănătate şi năduf de copilărie neterminată.

Chef de tine, chef de noi.