Being

Nici liniste, nici calm, nici dragoste, nici vorba, nici alinare, nici prietenie. Evitare... o permanenta si tacita evitare. A intrebarilor si a raspunsurilor. Asa trec zilele cand ma paraseste. Pentru cine? Pentru el, pentru ea care i-a dat viata, pentru alta viata. Dar nu ma paraseste definitiv. Ma pune "on hold" si ma lasa acolo. Nu stiu pentru cat timp. Pana acum treceau cam doua luni si nu mai rabdam. Starneam discutii lamuritoare, defulam, provocam o miscare, ceva, orice. Ne desparteam. Revolta mea era prea exagerata, prea multa, prea infoiata. Nu obtineam nimic.
Acum... am sa astept. In tacere. Nu asculta nimic din ce spun. Nici o vorba. Este doar el, cu capul lui. E singur pentru ca asa vrea el. Si uneori mai greseste. Si cand greseste si ii spun: "eu ti-am spus atunci...", se face ca nu aude. Tace si priveste inainte, evitand orice discutie, orice privire, orice contact. Alteori, vine si ma ia de mana sau ma saruta pe obraz, parca sa vada cum e primit gestul lui. Test: "Care e starea lucrurilor?"

Asa cred ca se comporta un om care vrea sa fie parasit, dar nu sa paraseasca. Vrea sa fie singur, sa stie cine e, sa-si aduca aminte cum era, cum vroia sa fie, unde vroia sa ajunga. El! El cu el, si apoi cu altcineva, cu altii. Dar nu cu mine. Acum conteaza numai el. Nu uita pe nimeni, e atent cu toti, dar rece. Nu admite nici o discutie despre "ce e cu tine" (pentru ca nu raspunde, ocoleste sau evita), insa permite accesul la starea lui sufleteasca doar ei, de care nu poate ascunde nimic si si acest acces e limitat doar la priviri scurte si adanci, cu talc. Aceleiasi ei.

Undeva unde e doar el... Si anul trecut a facut la fel. Decembrie, ianuarie, februarie... trei luni trec foarte greu cand fiecare intalnire e o lunga tacere. Ne-am despartit si parea ok cu asta. Era chiar ceea ce avea nevoie, cu conditia sa nu fie el cel care spune "gata". Sa o faca celalalt si el sa fie absolvit de orice. Sa faca altii treburile murdare. Nu e de el sa se coboare. Mai bine sa o fac eu, el sa sufere din cauza"fetitei aleia", sa se vindece cu constiinta curata si sa o ia de la capat, cu altcineva, curat, fara greselile trecutului. Pentru ca si atunci sa le repete si sa fie convins ca nu e iubit si ca e mai mult vina ei. Mereu singur, mereu avid de iubire; mereu ascunde, mereu regreta. Maine vom fi in Praga, ca doi indragostiti. Ironic, nu?

Când să îmbătrânesc şi eu mai bine, ups!

Inspiraţie: "Oamenii mari te obligă să îmbătrâneşti odată cu ei, în acelaşi ritm cu ei. Oricât aş vrea să rămân tânăr, nu pot, nu te lasă."

Mish

Dap. Odată ce a trecut vremea adolescenţei, apar pretenţiile de a te comporta matur, că doar "nu mai sunteţi la liceu". Odată ce a trecut şi perioada facultăţii, trebuie să te ajustezi ca să te integrezi la serviciu, că doar "aşa e, e greu... dar trebuie să câştigi o pâine".

Nu-mi mai aduc aminte atât de bine cum erau zilele mele când eram adolescentă. Nu le-am scris şi acum e prea târziu. Nici de când eram studentă şi nu mă duceam decât la cursuri sau la bibliotecă - restul ieşirilor făcându-se clandestin, prin chiul în grup. Dar cum arată acum că sunt om mare, asta pot s-o fac. Ecce!

Dimineaţa când mă scol.

Linişte. Aerul uşor mai rece decât în restul zilei. Mă uit pe geam (de la etajul 8) şi văd hai nu jumate, dar măcar un sfert de Bucureşti, cu indulgenţă. Ziua pare că încă n-a-nceput. În bloc, lumea pare fie că doarme, fie că se trezeşte cu grijă să nu-i deranjeze pe ceilalţi. Mă mişc fără să fac mult zgomot, chem liftul şi cobor. Exact cum mă aşteptam. Linişte deplină, respiraţia mea caldă îmi umezeşte vârful nasului - doar e noiembrie, câteva lumini aprinse la bucătărie, câţiva vecini-"bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură" care, parcă în şoaptă, îşi pregătesc maşinile să se ducă la muncă, pomii tot la locul lor vegetând încă a somn, păsări ce zboară-n grup căutând de-ale micului dejun, câinii-nconvrigaţi tot pe sub maşini, câţiva kinderi cu ghiozdanul în spate se duc la şcoală... Trăiesc un sentiment plăcut de "toate-s la locul lor", de orânduire, de comunitate. Mi-e bine, mă bucur de lumina tot mai clară a soarelui, de încă o zi. Mai las în urma mea o privire către blocurile mele calme, îi fac mamei cu mâna, zâmbesc în sinea mea şi purced. Depăşesc cvartalul de blocuri şi mă-drept spre strada principală.

În drum spre serviciu.

Acolo vuiet. Zgomot. Mă uit să văd de unde-i. Aaa... din intersecţie. "Iar s-a blocat intersecţia" îmi spun, ştiind dinainte ce-nseamnă asta. Aglomeraţie, larmă, lupta să traversez nevătămată intersecţia , să ajung în staţie, aşteptarea maşinii, altă luptă să apuc un loc pe scări, apoi să ajung să mă ţin de-o bară, împuţiciunile ălora dinăuntru şi mersul "din 5 metri-frână-cade o grasă pe mine-în 3 metri-frână-îmi iau un cot în cap" până la următoarea staţie. Dar să nu mă reped şi să prezic eu cum va fi. Ajung în intersecţie.

Ce să vezi?! Oameni care se grăbesc să ajungă la serviciu cu maşinile personale, având un singur scop: de a şi-l îndeplini scuzând orice mijloace. "Trebuie s-ajung la muncă!!!" îşi spun până la furie în sinea lor, probabil folosindu-se de tehnica aia americană de automotivare, cu "repetă obsedant ceva până ajungi să şi crezi, şi ţi se va îndeplini". Bucureşteanul ştie ce vrea şi cum să obţină. Guess what? Mai toţi bucureştenii gândesc la fel. Şi cum mai toţi bucureştenii au maşină personală şi mai toţi au acelaşi gând, guess again?! Se blochează intersecţia. Şi-apucă-te şi presează-l p'ăla care ţi-a tăiat calea, p'aia care nu ştie să conducă - "Ce stai, fă, ca vaca şi-aştepţi? O aştepţi pe mă-ta! Bagă-te în faţă, tuta dracului! Cine ţi-o fi dat carnetul ăla?!". Trebuie să însişti, "că cu dobitocii ăştia care au carnet, nu mai ajungi la destinaţie" îmi zice un taximetrist (în viaţă) în timp ce claxona continuu. Mă ameţesc cu viteza lor, cu vulgaritatea lor, furia necontrolată şi, mai ales, cu indiferenţa pe care o arată iminentei accidentări a pietonilor, simplei prezeţe a poliţiştilor de la circulaţie, ba chiar a maşinilor celorlalţi şoferi şi, la urma urmei, oricui nu reprezintă propriul interes. "Dă-l, bă, dreacului! Care-i problema?"

La serviciu.
Toată lumea, quiet as a mouse, semnează condica, să nu cumva să-l vadă şeful şi să înceapă distracţia mai devreme de prima cafea. "Dormi, bobor, totul este în regulă!" se aude vocea directorului pe hol. Nimeni nu mişcă. Toţi sunt maxim responsabili la învârtitul zahărului în licoarea de dimineaţă. Trec aproximativ două ore până încep să se deschidă uşile în stil "haţ! te-am prins! ce făceai?!"Nu-s normali, nu? Mai departe, tot "boborul" ştie ce cuprinde o zi de muncă.

Dar să trecem mai departe:
Spre casă. Pleci, uşor năuc, spre "ta-taaaa! 385" şi aştepţi cam două telefoane către iubit, unul către mumă şi încă vreo 3-4 sms-uri către diverşi. Te uiţi chiorâş şi vezi că "ta-taaa! 385" nu vine. Te întrebi cu voce de copil "să fie gaură neagră la Unirea, de tot se duc şi nu se mai întorc?!" Dar nu, ecce 385-ul tacticos, vesel şi burduşit de pipălşi; mulţimea deja acumulată se buluceşte în dulcele-i stil spre (aparent) unica uşă şi ... si dă-i si luptă! si dă-i si luptă! "Iaţi femeie părul din nasul meu!!! Da' unde vrei, dom'le, sămi ţin geanta, între picioare? DA! Nuu, sunt în 385, vin acasă. Ce? Da, vine mama şi mergem săţi iei bluză ca aia a lu' aia de la 3. Nu, că ne dă tata bani. Da, ţil dă mama. Na, Costele! Au, paştele mamii voastre de proşti, că vaţi mutat toţi în 13. Da, Mariano, ce face, tată? Da, venim şi noi acum. Nu, na luat, am luat nişte cartofi, salată, ceapă şi nişte carne. Da, aia cu volane e... stai, mamaie, că te caută moartea acasă şi tu eşti prin 385...da, tată, zi, e bine, da. Hai, te pupă tata. Ia, Gino." Acum, io ce să fac... să îndrăznesc? "Coborâţi la prima?" Dea! Faceţi loc, coboară domnişoara! Blândă mi-e privirea după ce apuc drumul spre casă, împleticite mi-s picioarele după ce le-am forţat să stea ca balerinele pe ponturi, smulsă mi-e haina de pe umeri, căzut mi-e de pe umeri neînfricatul pavază-ghiozdan şi ce dor mi-e de acasă!

Dar nu, întâi e câinele de la Fornetti, ăla aproape ciobănesc, apoi e ăla dintre blocu' cu manele şi parcare şi, la urmă, deliciul meu, "the crazy dog" sau Tarkan - Habibi - Vishnu - Brahmaputra - cum-l'o-chema(că-i ceva oriental sigur!). Trec repede, mai în viteză decât de obicei, ajung la scară nemuşcată, scotocesc cheile, intru şi nu merge liftu'. Iar s-au mutat unii şi nu i-a învăţat nimeni că mobila nu se cară cu el. Şi, Doamne, pân' la 8 sunt 184 de trepte şi 120 de paşi! Descurajată, obosită, umilită, încarcată, nemâncată şi cu ambâţ, apuc drumul treptelor şi, la final, deschid uşa casei mele. Arunc şi haină şi ghiozdan unde s-or nimeri, cotrobăi după pachetul de ţigări, mă-nfig în cafeaua aburindă de pe masă (trăiască mama!) şi trag primul fum. "De ce-ai plecat, de ce-ai plecat, sunt vinovat, sunt vinovat, nu mă lasa, iubirea mea" aud din blocul de vizavi şi-mi vine să las toată splendoarea mea de educaţie şi să. Ce! Să ce să fac?! N-am. Tac, îmi iau cafeau şi ţigara, mă duc ţintă la calculator, pun căştile pe urechi şi ascult întreaga gamă Etta James-Glenn Hughes-B.B.King-Samedov-Peter Green, ş.a.

Citesc, scriu, vreau să mă rup, deschid cutia viorii şi mă răzgândesc; vreau să pictez, dar lumina deja s-a dus; vreau să dansez, dar stau la bloc şi nu e spaţiu cât pentr-o sală de balet; aş vrea să mă plimb, dar el e încă la muncă şi parcurile-s oricum pline ochi de babe şi copii zgubilitici. Ce-mi rămâne de făcut? Cum să cresc, cum să menţin, cum să opresc?!

Ups, plec la Praga!!!!! Salutări şi n-am cuvinte!

In Search of Sunrise/Tiesto - scris pe 30 martie 2006

Soare. E cald. E vară. E tihnă. E bucurie şi e chef de viaţă. Şi mulţi copii ce n-au grija valurilor şi câţiva pescăruşi ce n-au grija copiilor de pe malul mării. Malul meu.

Mă duc repede pân' la ei să-i văd cum caută curioşi scoici şi melci dintr-ăia mici şi maronii. Le-am dat lor bucuriile astea. Mie nu-mi mai trebuiau. Le văd în fiecare zi din an, iar pe copii îi văd doar când e vară...

S-o iau pe val, pe valul ăsta... nu! Am să-l iau pe următorul, căci se va sparge la mal şi va atinge în joacă degetele mici ale puilor de om care abia azi fac cunoştinţă cu mine. Ce fericită sunt! Abia îmi mai dezmorţesc şi eu curenţii şi algele vechi de-un anotimp. Auzi tu, să vadă şi să nu creadă... "marea vine tip-tip-tiptil şi te udă la degete, cu apă caldă şi apoi tot ea fuge înapoi în larg! Ce şugubeaţă mai e şi marea asta!" Ce-am mai râs de ei...

Dar gata, m-am jucat destul cu copiii şi surprinderea din ţipetele lor. Acum vreau să mă retrag un pic pe lângă stânca aceea îndepărtată de mal. E o bucată mare de piatră, mutată de valurile mele de-astă iarnă, cele mai puternice din an! Mă duc să stau acolo, să îmi admir lumea şi să mă bucur de Soare. Frumos e Soarele când vine pe la mine...

Nu, nu, nu! E cineva acolo. Un băiat. Stă singur pe stânca mea şi parcă ascultă ceva. Pe mine? Nu prea... parcă o muzică ce se-aude numai în urechile lui. Stă cu ochii pironiţi în apă şi nu mişcă. De ce-o sta acolo singur, cu braţele înfăşurate pe trup şi cu ochii pierduţi în adânc?! Deja l-a zvântat Soarele. De cât timp o sta acolo? Şi cum l-o chema? Îmi place de el. Are ochi mari şi calzi, trupul mic, dar puternic. Degajă siguranţă şi încredere în sine. Ce mi-ar plăcea să stau de vorbă cu gândurile lui... Ia uite ce degete mici are la picioare! E delicat... O fi cineva care să iubească o făptură aşa desăvârşită? L-am atins pe degetul mic şi n-a clintit. Mă face să zâmbesc. Să-l mai ating o dată. Nu mişcă... ce buze frumoase are! Mi-a zâmbit... Uite, am văzut cum... Soare, tu ai mai văzut un zâmbet aşa de frumos pe lumea asta? Nu? Nici tu?! Hmm.

- Cum te cheamă? Ce cauţi în adâncurile mele? Ce ai? Eşti trist. Ce vrei să dăruieşti parcă din prea-plinul tău? Iubire???? Ţi-e inima neîncăpătoare pentru câtă iubire izvorăşte din ea?! Ahaaaa... înţeleg. Dar n-ai iubită? Da? Şi ea ce face? Te iubeşte. Cum o cheamă? Adnana... Ea unde-i? Mă duc pân' la ea s-o văd. Am fost: citea şi când m-am apropiat de ea, mi-a zâmbit, mi-a spus "Hello" şi nu m-a mai băgat în seamă. Te căuta pe tine cu privirea. Şi ce priviri albastre are! Soare, tu ai mai văzut priviri aşa de-albastre ca ale ei? Nu? Nici tu?! Prietene, a prins vântul în zbor un "Te iubesc" de la fata-cu-cartea-în-mână, dar... vântul pe'aici nu-i destul de puternic şi mesajul a căzut în valurile mele... Cred că era prea greu de dus până şi pentru el. Şi uite, nici valul meu nu-l poate urni. Nu vrei, rogu-te, să te scufunzi, să iei tu greutatea asta din valurile mele? Mă cam încurcă. Şi nici măcar nu-i pentru mine.

Unde mi-e liniştea de a fi?

Suflete, când ţi-e ţie linişte? Când dormi? Când citeşti o carte parcă ruptă din gândurile şi suferinţele tale? Când te concentrezi atât de tare ca să-ţi iasă totul fără pată? Când iubeşti pe tăcute o privire de-a iubitului sau zâmbetul lui curat? Când te plimbi prin frunze moarte şi aştepţi să vină aerul curat de iarnă? Când vine vara şi simţi, în toate câte sunt, cum vibrează la gândul relaxării de pe prosopul de plajă? Când e dimineaţă şi parcă începe şi ziua prin a fi curată, de zici că nu a apucat nimeni să se trezească şi să o murdărească de aglomeraţie, goană, nervi - chiar furie, nemâncat, oboseală, "glume" şi zgomot? Când râde un copil? Când ninge pentru prima oară-n an? Când dăruieşti cel mai dorit cadou vreodată? Când, suflete?

Sufletul tăcuse mâlc şi-şi puse privirea în pământ. Din pudoare. Apoi zise cu necaz:

"D'apoi mie mi-e linişte când stau în vârful patului şi strâng în braţe cel mai curat suflet pe care-l cunosc. Şi apoi...mie mi-e linişte când stă omul de vorbă cu mine şi mintea ascultă, inima doar bate şi eu doar simt ce zice cela. Şi cel mai linişte mi-e când mă rog. Da' ce te interesezi atât de tare de când mi-e mie linişte? Când uiţi să-ţi săruţi mama pe care eu o iubesc atât de mult... nu mă mai întrebi nimic. Sau când te rog să taci şi să nu mai spui o vorbuliţă-n plus, că doare... te faci că nu-s şi... pleoşc! Sau... sau când eu plâng în sinea mea că-i totul gri, şi praf, şi jeg şi nu mai văd nimic frumos, te uiţi în partea ailaltă şi mă ignori. Îmi spui s-aştept. Să tac. Să rabd. Ba nu-mi mai zici nimic de la o vreme. Acu' mă iei la întrebări? Mă faci să tremur de-ndurare, mă faci să spun cât am tăcut? Ia-ţi întrebarea şi-ţi răspunde singură la ea. Că doar tot tu asculţi de tine!!"

Se resemnase pentru-o clipă. Se zăpăcise şi-amuţise. Nu mai ştia pe unde-i.

Eu nu te cred. Când te-am crezut, c-am zis şi eu că ştii ce faci... dădu din mână a semn de pagubă. N-am mai ştiut nici ce-i cu mine, nici ce am de făcut, nici ce-i bine nici ce-i rău... Nici chef de muncă, nici chef de joacă, nici bucurie, nici nimic. Doar lacrimi până se-nroşeau ochii; doar durere până se-ncovoia trupul; doar aşteptare până la extenuare; doar furie până se-umflau venele; doar un gând, un singur gând! de ai fi zis că-s în repaos. "Mă doare! Eu vreau la ..." Amorţisem. Stăteam deoparte şi priveam la tot spectacolul durerii dat de tine şi de ideile tale, de nu eram în stare să mai zic nici pâs. Ce să te cred?! Eu nu te iert aşa uşor! Mi-am zis că-s crudă şi c-am greşit ca tot bobocul. Dar tu... tu!... tu tot cu ale tale ai ţinut-o şi tot la asta s-a ajuns. Că te-am crezut şi-am tot sperat. Dar ai greşit. Oooo şi cum greşit! Şi-acum vrei să te iau în seamă? Vrei să te cred? Nici gând.

O linişte deplină se lăsă şi toate se priveau uimite. Fiecare îşi ştia păsul şi nu era dispusă să facă pace. Ca-ntre... trei dobitoace.

"Eu nu greşesc. Eu nu." le zise sufletul încet. "Când m-a durut şi am ţipat, voi nu mi-aţi dat nici un ajutor. Am aşteptat. Când a trecut, voi v-aţi văzut de ale voastre şi-aţi zis că e greşeala mea. N-aţi stat o clipă să vedeţi că sufletul e cel ce ştie când e bine, când e rău" şi-atunci privi sfios către Discernământ. "N-aţi stat o clipă mică-mică să vedeţi că eu sunt cel ce dă şi bucurie, şi chef de joacă, şi pofta de mâncare, şi puterea de concentrare, şi limpezimea din ochii cu care zâmbim primei ninsori, şi imaginaţia, şi liniştea şi... sensul. Că fără mine ochii privesc, dar nu văd; că fără mine urechile aud, dar nu ascultă; că fără mine, voi sunteţi nule. Amorţite. Şi când eu dor, nu-i din greşeală. E lipsa ascultării mele. Nu-i de ajuns s-asculţi o notă... şi-apoi să crezi că piesa e cântată. Imaginează-ţi Vara lui Vivaldi în două-trei măsuri. Şi-apoi? Tot portativul, toată partitura aceea pierdută pe vecie pentru că voi credeţi că s-a ascultat destul." Aici privi cuminte către restul de Minte. "V-aţi făcut o părere: aţi ascultat la început şi e de-ajuns ca restul să continue... Aşa şi cu durerile pricinuite de mine. M-aţi ascultat la început, iar pe parcurs m-aţi dat deoparte, convinse că dacă încăpăţânarea, orgoliul şi brutalitatea au succes, este pentru că eu n-am zis nimic şi povestea poate merge liniştită mai departe." Tăcu obosit. Era prea greu ce le spunea. Era sigur că le durea prea tare şi nu putea să mai continue.

Un suflet nu poate să îndurereze cu bună ştiinţă. El rabdă când nu e ascultat. Şi-aşteaptă. N-o să te tragă de mânecă, împingându-te cu insistenţă să îţi faci timp de el şi să-l asculţi. Suferă toate purtările rele, toate trăirile ne-cuminţi, toate curiozităţile şi insinuările, toate prostiile şi grosolăniile, toate incorectitudinile şi suspiciunile, toate câte sunt făr'-de-măsură şi el le-ar da în pustii pentru că-l tulbură. Iar când se-ntorc la el, lipsite de vlagă din cauza egoismului, mândriei, răutăţii, fricii şi-a tuturor acelor lipsuri, atunci sufletul e stors de puteri. Şi taman atunci i se cere să facă lumină şi să aducă mângâiere, căci până atunci cică n-a fost implicat... Nu, n-a fost. Nici ascultat.

Scriitura inaugurală

- Bună, Nane!

- Servus, Nănel. Ce faci?

- :-) Azi mi-a spus cineva că-s tare talentată şi ce-ar fi dacă m-aş apuca să fac un blog, să scriu despre tot ce discutăm noi despre lume, despre oameni, despre sentimente şi principii...

- Şi tu ce-ai zis?

- Că nu ştiu să fac un blog.

- Şi fata cea mică şi descurcăreaţă a omului se prinse de tastatură, îşi luă inima în dinţi şi îl întrebă pe marele Google despre cum se face un blog. Atunci, vrăjitorul, fără să stea prea mult pe gânduri, căci o văzuse că-i fată cuminte şi deşteaptă, îi dete pe loc reţeta şi ... ta-taaa!

- Mda, dacă adaugi modificările hyper text markup language din codul sursă...
(Tăcere. Puterea lu' Nane e mare.)