The Times

Come to think of it, it's love that undergoes time, not the other way around. It's love that puts time in difficulty. Time just undergoes a lover's missing trial of showing the opposite. Just like intuition is to reason (intuition is reason in a hurry), so is love to time.

Eu sunt 19% emo

http://www.testemo.tk/

Deci sunt mai tare decat credeam :) Cred ca de la hainele mele, cele mai multe albe, mi se trage... "Alb (si nu roz!) este lumea toata", vorba cantecelului lui Jojo.

Si am fost la Opera

... la "Lacul lebedelor". O prinţesă mică şi fragilă ar fi vrut să fie pescuită de un prinţes mic, dar tâmpiţel (dacă e să mă întrebi pe mine). Ea, însoţită de taică-su şi mumă-sa, îi este prezentată Lui. El, n-am priceput din ce motive (în prezentare zice că s-a ruşinat, mă rog), se ameţeşte şi cade într-o visare soră cu Prostia (nici p-asta n-am s-o pricep vreodată. Aaaa, dap, că am uitat să scriu pe blog şi-am zis c-o fac: la masă, cu Di, iată-te ce scoate Nane din ea: "I can understand anything but stupidity". Eeee? eeee...).

Deci revin la prinţesul-lebăduţ: visează că prinţesa e lebăduţă, se încovoaie tot, se chinuie, se contorsionează de dureri ştiute numai de el, săracu', stă de vorbă cu un Vrăjitor care plotted in his "oh, mighty!" wicked mind să nu-l lase s-o iubească pe simpla lebăduţă, lebăduţa dă din aripi disperată şi îi explică tâmpiţelului că neam din neamul ei n-o să redevină om dacă el nu-i în stare să jure sincer că o iubeşte şi-o va iubi o veşnicie. Ah, lebăduţele astea! Acum cine visează, ha?! Lebăduţul nu o să poată... doar Vrăjitorul e "oh, mighty". Cum să te uiţi în ochii lui şi să-i spui o iubesc şi e a mea! Ah, lebăduţii ăştia.

Începe nush ce petrecere, se dansează frumos, la linie, urmând traseul desenat pe podeaua scenei, apare şi tot alaiul cel vestit al paserilor din pădure, fac şi ele fâl-fâl pe-acolo. Apar pe scenă 4 prinţese foarte ţopăitoare şi ademenitoare, dansând sincron în timp ce se ţineau de mână. Doar-doar o alege lebăduţul vreuna dintre ele şi s-o însura... lebăduţul? nimic. El gândea! Adânc, adââânc... mai de la suprafaţă (vorba lui GPtto).

Şi din acest motiv o confundă pe Odette (adică prinţesa) cu Odile (adică aceeaşi balerină, dar în poveste e o fiinţă rea care doar îi seamănă şi care ar trebui să-l determine să jure strâmb). El? Hm, tâmpiţel cum vi l-am povestit, se apucă de brăcinari şi se uită la Odile! Jură: "io cu lebăduţa asta aş cam avea niscaiva treburi", dar când colo ce să vezi, Odile nu e Odette. Vrăjitorul o demască pe impostoare şi i-o arată blegului pe fâlfâitoarea lui prea dragă cum dădea disperată din braţe. Treaba e că ea-l iubeşte, el îşi dă palme şi Vrăjitorul e mort de râs. Eh! Asta mi-a plăcut mie ăl mai tare în tot spectacolul: cine vine şi-l salvează pe prinţişor, mânca-l-ar mama pe el de băiat frumos şi sensibil, pup pup?! Mă-sa, mă. Am murit de râs în sinea mea când am văzut că şi la Ceaikovski treburile astea serioase de viaţă tot mamele le coc (lasă, băiatu', că e neajutorat) şi răscoc. Băi, nene, şi ce-l mai răscocea pe Vrăjitor! Adică pe bune s-a împreunat cu el p-acolo, cică pentru că i-a luat valul pasiunii. Ete na, mă-sa ia reîndreptat atenţia Vrăjitorului cel Rău către... altceva, na. Şi de-aci totul devine un soi de Dallas când s-a trezit Bobby din comă: lebăduţul se trezeşte la realitate, nu există lebăduţe, doar că trebuie să se însoare. Naşpa de el. Deci cum ar veni... n-a scăpat de luat decizii. De unul singur :P

Despre spectacol în sine: demaraj greoi, cu prea multe emoţii şi multe dezechilibre şi greşeli. Despre oamenii de acolo? Da, am văzut un grup de asiatici între care unul cu mască chirurgicală pe faţă... Beats me ce avea nenea ăla. Despre copilul de 3-4 ani din spatele meu care ne povestea ce se întâmplă pe scenă în timp ce bocănea ritmurile cu piciorul? Nu am zis nimic, m-am făcut că nush despre ce e vorba în piesă şi i-am ascultat glăsciorul. Despre faptul că n-am fumat între acte? Ei, bine, da. N-am. A fost ok, totuşi. Prim-balerina Operei Naţionale ne-a onorat cu prezenţa ei în lojă şi toate balerinele care se apropiau de manta scenei îşi înclinau capul, o salutau în semn de respect, iar ea le aplauda de fiecare dată când aprecia că e cazul. Orchestra a fost uuuber snubber, cu 3 harpe, 2 violocele, 3 contrabasuri, deci huge. Am aplaudat până m-au durut palmele. Am plecat 3 ore din Bucureşti şi m-am reîntors în lumea mea: cu prea multe rigori, efort până la durere, muncă cu fruntea sus şi zâmbetul mereu pe faţă, lacrimi strânse în barbă şi durităţi inacceptabil de inumane, invidii, râci femeieşti pline de răutate, înfrângeri şi ridicări din cenuşă la înălţimi de-a dreptul şi pur şi simplu ameţitoare... căci cine poate, ajunge la sensibilităţi şi tehnică demne de... shhh, waaay up there! Altceva nu mi-a mai reţinut atenţia. Poate doar că nu aţi fost şi voi. Şi cum eu n-am super telefon să vă sun pe toţi cei dragi mie să vă pun la ureche aşa treburi, vă scriu. We keep on :)ing, keep on :)ing somehow.

Despre mine: de ce mi s-a îmbolnăvit inima când aveam 4 ani şi mergeam la repetiţii la balet, cu singurul gând în cap de a deveni şi eu o lebăduţă? Deci nu se poate să exprim şi eu sentimentele doar prin mişcare! Ei bine, lasă că m-am dat pe vioară 3 ani mai târziu. Şi, cu timpul, am pus mâna pe tot ce poate exprima ce se întâmplă cu omul: mişcarea în tăcere deplină, sunetul aprig, imaginea grăitoare şi cuvântul drept. Apoi am trecut la "de ce"-uri, "unde"-uri şi "cine-ce"-uri. "Cum"-urile mi-au mâncat cel mai mult din timp. Acum că le-am trecut pe toate prin mâinile mele, rămâne să mă mai lupt un pic cu "când"-urile.

Dedication

Azi împletesc. Vers din Cohen, afect din mine si gând din viaţă.

I sometimes freeze with fear when I look at you (Where's your heart !?!), but I'm standing there... Don't ask me how. So here it is:
To all those who say/feel deep in their hearts that they're not sure about me - because it's easier not to admit their own uncertainty and transfer it upon me, with the sole hope that I'll blast their shakiness, make it go away and give back their ability to meet their hearts :) - here's a poem for you, maybe you'll understand me and my way. I am but cold. And I'm not tough, why do you get sooo scared of me?! It's just that I don't mix things: merele cu perele, mălaiul cu făina, etc. Vorba străbunicii mele: morţii cu morţii, vii cu viile :P
Oh, furthermore: if I do the magic trick (because I can), d'you think it will be permanent? No, darlings, it is so temporary... Your own instability will come back and I won't keep doing magic tricks instead of you doing your on fight, on your own. But still... hold on in there, I'm not going anywhere! I'm watching you...

From bitter searching of the heart,
Quickened with passion and with pain
We (I...) rise to play a greater part.
This is the faith from which we (I...) start:
Men shall know commonwealth again
From bitter searching of the heart.
We loved the easy and the smart,
But now, with keener hand and brain,
We rise to play a greater part.
The lesser loyalties depart,
And neither race nor creed remain
From bitter searching of the heart.
Not steering by the venal chart
That tricked the mass for private gain,
We rise to play a greater part.
Reshaping narrow law and art
Whose symbols are the millions slain,
From bitter searching of the heart
We rise to play a greater part.

Leonard - Villanelle For Our Time

I don't believe in what I write. Or think, for that matter. But I do believe in what I feel.

Sub un prun intr-o livada

When I talk and the soul listens:

Where's your heart !?! What happened to her? What happened to you, dear fragile soul? Who was so brutal blizzard to your wings? The heartless gestures, words or facts shook the heart, scared and weakened her, dwindled her to silence? The soul hurt and the mind drew some tough conclusions? Scarcely did you know what to do with all that pain. Or how to let the tears - however bitter, sour or bloody deep they might have been - fall into a magic place, so it won't form into a swamp...
Come, now, you've met me: Adnana - The mighty-almost unnoticeable-Shorty. I'll tell you the truth (and it will give you back your freedom to love. Oh, I know, I know: the truth hurts so bad! It wouldn't be truth if it didn't hurt, but it also frees. And, then, comes love. Truth hurts to heal, love caresses to live freely, carelessly, trustfully, faithfully - watch out, these last two words mean not the same thing!). I'll take care of you, I promise. You'll be all right once again. Believe in me, I'll give you back a smiling heart when I'm done. Meşterim, meşterim until I'll see that you're ok and then you can go fly... or stay. With me.
I'll tell you a secret: I don't like swamps. They smell. And they swallow every good, joy or hope. And so it is: I'll never like swamps.
Come, sing with me: we keep on :)ing, keep on :)ing.

Cum ziceam... sub un prun au fost toate: writer, typewriter, maşinuţă, cafea cu lapte, soc "or no" soc, priviri, atingeri, raze de soare printre verde, prun pe frunza ce-o să fie lipită iar de pom de ploaia care o sa vină, fructe mici de cais si dude mici de verde, aşteptări, griji, atenţii, iubiri. Noi. Trupa. "Suntem o trupă?" mă întreabă un cercel de Mai. "Da, suntem o trupă" îi răspund revigorată de naivitatea lui. Trupa de 1 Mai, din livada cu oameni care se cred speciali si cu carafe de vin-interzis-pe-motiv-de-amplicină. Să vină ploaia... Mie mi-a venit zâmbetul de Mai şi, de data asta, sunt pregătită: am cercei-2-cireşe-roşii-cu-câte-2-frunze-verzi. Pot să port cireşe la urechi oricând, nu doar în Mai.

Javationships

So, there do exist javationships that differentiate from other forms of witnessing another's life by following the simple rule of: if...then...else, procrastinated by e Java programmer and followed (more or less) by a humanoid.

Question: how does this settle between two Java Programmers?

Answer: by ignoring the knowledge-able in the being and witnessing to egotistic form of yourself to the extent that verbally both implied are arguing just the opposite. This is made possible by the assumption that the other JP already masters the language, so communication is allowed by stepping further to the stage of enjoying existance. Yup, but whose?

Thus being said, I must think of a new concept. Javaship, javastrand... undecided.

Adevar graiesc, parol, pe shalvarii mei!

Nu exista scurtaturi catre locuri in care merita sa ajungi. Sau oameni, for that matter...
Si ce-mi mai place mie la nenea asta (in afara ca graieste):
The most important thing in communication is hearing what isn't said. That's a communication specialist.
Peter Drucker

:)

Io cred ca nenea asta citeste ganduri: If you don't get everything you want, think of the things you don't get that you don't want. ~Oscar Wilde.

Bai, nene... :))))): I had the blues because I had no shoes until upon the street, I met a man who had no feet. (O vorba mai veche de la persi). Alaturi de la tukhatir bi-hayatik...
Nush ce are ziua asta, dar tot ploua asa, ca mai sus :) nice.
Meet Smartest_Frog:

O zi plina de cadouri:
It beats me. But there's so much fun, mmmm...

teleMAC (nu e firma de macarale, desi de-acolo mi-a venit ideea)

Am scris MAC acum un an de zile. De atunci si pana acum am trecut printr-o despartire amortita de o noua relatie si apoi o noua despartire. Daca nu s-a prins cineva, tipii se cunosc. Nu e tampenie la mijloc, nici inconstienta, nici micime sufleteasca, nici bagaj de frustrari defulate, nic' altceva. Relatii lungi in care s-a instalat singuratatea s-au rupt pentru ca am intalnit un tip care m-a facut sa ma indragostesc de el. Si s-a indragostit si el, pentru ca l-am facut eu. Cum? In joaca (de a le arata perechilor ca "uita-te si tu ce femeie/barbat am gasit si nu ma duc cu ea/el pentru ca inca te iubesc si e ultima sfortare de a-ti arata increderea mea in "noi"). Si cu un dram de nu stiu ce (nici acum) care s-a interpus intre noi si ne-a atras ("poate ca noi 2 ne potrivim mai mult decat cu ei"). S-au dat niscaiva lupte in patru (punem la socoteala si jumatatea cealalta, R), in loc sa se poarte discutiile in doi. Fiecare cuplu in ograda lui isi verifica si limpezea treburile si gataaa. Nu, 4 adulti intre 27-32 de ani au dat cu oistea-n gard, dand vina pe unul, pe altul, un circ aproximativ, pentru ca n-au avut forta sa-si infrunte neimplinirile, durerile, neiertarile si neincrederile fata in fata, la momentul potrivit. O fo' mai comod, poate. Temeri, oboseala... Cine stie?! In fine, dupa trei luni, eu m-am lamurit ce vreau, pe cine vreau, incotro ma duc si de ce. Aflu ca el mi-o luase inainte cu tot atatea luni. Deci asa sta treaba! (ai dreptate, ar fi trebuit rupt mai demult, dar ce ma faceam singura?! si da, ai dreptate cand spui ca teama de singuratate tine oamenii impreuna, dar sincer, am vazut eu ca nu asta face o relatie sa mearga)... M-am dus, am anuntat, am smuls zabala (zambesti, stiu, dar chiar a fost greu) si mi-am vazut de treaba. Am trait cu pasiune, cu foame, cu patos, cu vis si indrumare, cu incredere si cantec, cu avant si realism, cu dor si dezamagire. Am trait. Si stiam de ce. Si-acum stiu. Dar macar am trait si nu m-am prefacut. Si nici el. Am daruit. Am primit. Am iubit. Am fost iubita. Povestea s-a terminat din neputinta. N-ai cum sa iubesti doi oameni deodata. Nici eu nu pot, nici el. Desi amandoi ne-am hotarat sa renuntam la fosti, amandoi aveam si avem bagaj. Cinci, respectiv sapte ani in care fara sa vrei ajungi sa iubesti cele mai intime cotloane sufletesti ale lui, ale ei... raman prin inima si nu se sterg cand te-ai decis ca realitatea e alta decat arata inima. Hotarasti sa te rupi de tot. In fine, water under the bridge, lucrurile s-au dus, relatiile n-au mers. Peste asta, oricat de sincera, de puternica, de reala si de vis ar fi prea-urmatoarea poveste, pur si simplu nu se aseaza cum trebuie. Nu e pe curat, cum s-ar zice. Pot sa spun ca noi doi am avut o ciorna de iubire?

La un an, tipii imi spun, fiecare in parte, "te iubesc" si:
C: "daca e sa te impaci cu M, eu n-am nimic impotriva. E ok."
M: "daca e sa te impaci cu C, e ok cu mine. N-am nimic impotriva."

Aaa, da, si amandoi imi doresc iubire si numai bine. Serios. Din tot sufletul spuse, asa cum spui unei rude apropiate si dragi care pleaca la drum, care a venit sa te vada si sa adune ceva sustinere si pe care stii ca n-ai cum s-o ajuti.

Toti ne refacem viata si nici unul (yup, e 4 dimineata acum si-o sa ma certe Ana ca iar am intarziat si nu-s fresh dupa w/e :D. Deh, mă Ană, dragostea...). Toti tragem spre inainte, cu singuratate mai mult sau mai putin amortita si toti incercam sa ne uitam unul pe altul, sa ne iubim in continuare, sa intelegem ce dracu a dat peste noi. Pentru ca a spulberat idei (a se citi temeri) bine asezate de timp... in doi timpi si trei miscari. Si da, din toate astea, avem (MAC) pretentia sa iasa prietenia la iveala. In timp, nu asa in graba, ca sa fie chestie sigura, patentata e Sfantul Timp (mmm, nu-mi vine, dar tot zic: temeri, again).

Golul din suflet, amaraciunea a ce-am avut si nu mai e, lacrimile si furia inca vie a tot ce nu s-a spus pe gura, nu s-a intamplat la timp sau deloc, sau s-a facut desi nu era bine, ameteala notiunilor de Bine si rau, the living hell mai la coada... raman in sufletul fiecaruia si fiecare isi macina zabala cum poate: invata lucruri noi, se arunca in munca fara sa uite de viata personala, devine un mic robot in straduinta de a restabili o ordine, nu papa mancare pentru ca nu poate (numai eu included) si blocheaza orice amintire, sentiment, durere in gat, simtamant de vinovatie sau orice legate toate de ce a fost MACR :)

Toate panzele sus! Deocamdata, punctul de pornire e aici: M iubeste ideea de A, A iubeste C desi C simte/crede/e aproape convins ca A il iubeste (sau are nevoie, mai degraba) de M, C iubeste A desi A simte/crede/ e aproape convinsa ca C o iubeste pe R (dar n-are neaparat nevoie de ea) si R ne intelege pe toti, ca-i cea mai mare :P. Nu, glumesc. R poate ca iubeste C. Cine stie cu precizie ce, cum si unde vom ajunge!? Nimic pe lumea asta nu e batut in cuie...

"A, si iubirile astea in viata..."

Merci, A

Ghem de nori
Inspicati
Printre flori
Aruncati...
Clipe dulci
Gene moi
Un fior...
Poate doi...
Unde mergi?
Umbra rea...
Tot alergi...
Treaba mea!
Voi pleca, m-am decis...
Si de-ai sta?
Pai...ti-am zis: Ba ba ba!

de martisor pentru tine :)
sa ai o zi frumoasa

Ce i se mai intampla oamei intr-o sambata insipida

Gând: be careful what you wish for, you might just get it.

Astazi era sa mor. Am inchis usile liftului si el a cazut in gol. S-a zguduit cu mine, s-a oprit probabil datorita tachetilor de frana, a scrasnit si apoi s-a auzit cum un cablu a plenznit. Silentium. Ce se petrece?! Remember Ice Age's: "I'm fine, I'm fine, I'm gonna die"? Am apasat pe primul buton cu teama, dar na, nu teama o sa ma ajute, asa ca hai, reason over feelings! N-a mai raspuns la nicio comanda. Prima senzatie a fost asemanatoare coborarii avionului cand pierde altitudine. A doua, mi-au tremurat mainile si fata mi s-a inseninat: daca ii cedeaza sistemul de franare si ma duc de tot? What then? Primul gand a fost sa pun mana pe telefon sa sun la oamenii din bloc, pe care-i stiu dintr-a patra, si sa vina sa ma scoata. Repede!!! Toate telefoanele sunt inchise sau nu le aveam eu in agenda. Asa ca, senina cum eram, am inceput sa bat in usa. Fiind sambata dimineata, lumea fie dormea, fie era la piata, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu de la femeile care au auzit bataile in usa metalica. Eram oprita intre etaje, prea jos ca sa ajung sa ma folosesc de rotita ce deschide fortat usa (dupa cum m-a invatat tata sa ma descurc in astfel de situatii), prea sus ca sa ajung la rotita etajului inferior. M-am prins dupa cateva calcule imaginare ca ma aflu intre etajul 8 si 7. Deci cale lunga pana jos. (Tot senina).

Doua stimabile doamne de la 7 au auzit zgomotul si-au iesit sa vada ce e cu toata galagia. Pentru ca stau in bloc cu ele de 18 ani, m-au recunoscut si s-au dus sa aduca ceva sa deschida usa. Eu le-am indrumat strict la un patent, stiind clar la ce scula ma refer si stiind la fel de clar ca nicio alta nu are succes, din experienta. Una aduce un cleste, alta o cheie franceza. Prima nu are forta in maini, dar ma tine 5 minute tot incercand (sa si-o adune?!), alta "nu are pozitie" si se duce sa aduca o scara. Trec 10 minute in care eu stau cu ochii atintiti catre usa si cu urechile palnie la orice zgomot interior, de teama de a nu pica. Tensiune maxima. Ma uit la reflexia mea din geamul usilor interioare ale liftului si ma regasesc zambitoare. Calma. Misto expresie. Astept sa vina Doamna 2. cu scara, dar ea nu poate si-o cheama pe Doamna 1. sa o ajute. Revin in vreo cateva minute si o luam de la capat cu aceleasi scule inadecvate. Incep sa gandesc: niciun barbat! Mi-e clar ca habar n-au ce fac acolo, in afara văitatului cu puterea in maini. Aici au experienta casniciilor târâte. Imi indrept privirea spre sus si oftez: niciun barbat in the whole God damn block! Pana mea, niciunul? Draga Nane, de cand te mira asta pe tine?! Tac, ma retrag parsiv din introspectie si incep sa le invat pe doamne cum sa foloseasca sculele - "baiatu' lu' tata", cum tot lui ii place sa ma alinte pe motiv de indemanare - si in ce directie. Doamnele mele se plang, se vaita, probabil ca-si pun mana la gura si se uita a neputinta... In fine, Doamnei 2 ii vine in minte ca are acasa, in dormitor, un baiet de 27 de ani. Dar, vai! el doarme. Intre timpul petrecut invartind de scule pana la amortirea mainilor si trezitul baietului, are castig de cauza a doua varianta. Mai trec cateva minute pana apare ametitul. El, barbat, apuca sculele, vede limpede ca nu-s folositoare si se duce dupa un patent. Ieeeeeeei! Victorie!!! Uite unu' cat de cat normal. Ii trebuiesc si lui cateva lupte cu capatul ros al partii externe a rotitei si cateva indicii de la mine (inspre ce parte sa manevreze patentul, era sa zic scula, sorry) si gata. Se deschide usa, apare lumina naturala si eu ies pe genunchi din liftul capcaun la etajul 8. Eu? Senina. Ele? Ele?!! Se va-i-ta, ce Dumnezeu! Doar nu auzisem nimic din tot ce-au vorbit pana atunci. Tac si le-ascult. Cu intelegere deplina. Incepem o dezbatere despre "sa lasam usa deschisa". Eu, rationala in continuare, le punctez ca vecina mea are o copila de 3 anisori, gata-gata de curioasa sa vada ce si cum cu usa aia intredeschisa a liftului. Instinctul lor matern preia conducerea, imi aproba sugestia si il lasam pe Nelu sa infiereze bestia la loc si s-o reduca la intuneric. Le multumesc respectuos la final, ii multumesc si baietului cu sinceritate si ma duc in treburile mele care asteptau. Aaa, da, am un interviu in care trebuie sa-i fac knock-out. Hm! Cred ca sunt pregatita. Am fost la 7 etaje si 23 de minute de capat.

P.S.: Cand am revenit seara acasa, liftul mergea, sort of. Am aflat ca se dislocase un cablu de sustinere de pe roata mare din casa liftului si el sarise de pe nu stiu ce şine pe care circula. Concluzia comitetutului constatator format din sotii celor 2 doamne si a altor barbati (io incep sa cred ca specia asta e nocturna) a fost ca totul s-a petrecut datorita depasirii limitei maxime admise: 320 kg.

P.P.S.: Am luat-o pe scari, mi-am zis ca face bine la silueta. Eu am 47 kg imbracata, cu tot cu bocanci si ghiozdan (vesnic plin cu carti).

Hush now, don't cry

Did I tell you about the pigeon? The one that came to be my emblem for those days I wasn't with you?
Well, I saw him again today. He stood, little and lonely, on the sidewalk of Calea Victoriei. Didn't move an inch. He kept his wings tight to the body and his head a bit leaned on a side, as if he was searching for something. But no... his red eyes looked empty. It was as if he too was lost in the See of Thoughts, far away from the noisy street and the people that almost stepped on him. He didn't move at all. I repeat this to you, so you could picture this small and delicate creature, standing tranquil, lost near the boardwalk and just letting things go by him. One might think he was waiting. What for? Now, now, who has the time to talk to a dove, my love?
We met for a few brief seconds. I was in a hurry and didn't have the time to cut off some more insignificant seconds. But it was enough for me to know. His mind, his sadness, his patience, his blight. I left him in that same position and glimpsed upon him while crossing the street, about 50 m away. Still no change.

Remember I was telling you about this pair of in-love doves, the past spring? How they always flew together and never left each other's sight? How they were surfacing the sky as if were dancing on this unknown tune that only far-gone hearts would recognize? And they kept on coming my way, accompanying me everywhere I went? Yes, it's true. They had a cute, silly way of showing up when I least expected them to. But, miraculously enough, where I'd least... That was: the beach, out of town, other cities and even in the quiet heart of mountains, where it took to get - by car - 'bout an hour. Always surprising me, always making me smile. In time, I gave a kind and timid thought to see whether they'd appear up above. Perhaps in my moments of uncertainty or bliss. They'd always come and, with their circles, gave me back confidence. While being completely in love, I used to salute them, as a way of us respecting this feeling: they'd flew side by side and make a turn and I'd nod, lower my eyelids and put on a shy smile. Never thought these coincidences would turn into a way of communicating with so fragile and ignorant, almost innocent existences. I refer to both doves and feelings.

When winter came and along with her, so did the frozen hours of your drifting away, I noticed their absence. Not seeing 'em for a while glued the distrust of my own ability to pass this cold season with hesitation, both in my acting or speaking. The nothingness! Guess winter had a ingenious crafty sneaky way of marking her presence throughout everything. The still waltz, the gloomy absence, the heaviness of white frost over the trees, the silent endurance of steps made one after another...

Hush, pitic. You're so in love.

When

I look at you, I see protection.
I look at you, I see comfort.
I look at you, I see warmth.
I look at you, I see strength, will power, trust, confidence, playfulness, easiness.
I look at you, I feel Life. Breathing without obstacles. Kindness.
I dream of you, I find peacefulness.
I close my eyes, it's you I miss. A whole part of myself lays trembling to the thought of your warm palm caressing my face. My mind stays still, waiting for your breath to absorb mine, like souls transcending one another.
As I lay yearning for your presence, I find you looking at me with teary eyes. With kissing missing lips. With a hole unfilled in your life, while waiting for something to tear the guilt apart.
I do not dream of you, my love, at night, but live desperately awake during the day for I am yours and cannot be otherwise.
As one day passes by, a month is carved upon my heart. I see this in the lifeless eyes the mirror shows. I feel that in my breathing. As one night darkens the world, I turn to sounds as they might carry out the pain and turn back empty, for some more.
As one cannot find peace by avoiding life, I lay astray avoiding you. For I found love. In you, my C.

The Queen

I'd much rather wear one king's crown than one man's ring. But I would most definitely be one king's queen.